LITANIILE MȂHNITULUI PROTOSINGHEL ROMEO

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Luni, 05 August 2024 07:40

Scris de Ică Săliṣteanu

Accesări: 143

Ioan Romeo Roşiianu trece de la condiţia epistolarului voit suprem la cea de sacerdot (hierofant) şi zămisleşte litanii  (“Litanii pentru sufletul gol”  şi “Litanii pentru inima surdă”)  şi  autopsiază  inima surdă, pentru a-i înţelege tristeţea (melancolia) ca stare existenţială.
Ioan Romeo Roşiianu a fost zămislit într-o zodie complicată, în care insatisfacţiile sau satisfacţiile întârziate l-au îmbolnăvit grav cu tristeţe aproape iremediabilă ṣi pe care şi-o camuflează mai mereu în exuberanţă şi-n veselie de moment.
Viaţa (nepotrivită sau potrivită) pe care-o trăieṣte cu felul său de a fi, îl determină pe Ioan Romeo Roṣiianu, asemenea lui Socrate, să-ṣi bea pȃnă la fund paharul amărăciunii ṣi pentru asta are-n dotare pocalul pe care după golire, îl umple cu vorbe ṣi nu cu vinul euharistic, miruind în felul lui pe cei care-i apreciază poezia.
Nu este “Poetul morţii” ṣi de aceea Ioan Romeo Roṣiianu este preţuit pentru esenţa poeziei sale pȃnă ṣi de luntraṣul Charon, care uimit de litaniile sale îi refuză bănuţul ṣi trecerea peste Styx.

Nu-i place ceasul în care s-a născut, părȃndu-i-se că a fost pe dos ṣi nepotrivit pentru misia pentru care (apriori) fusese predestinat ṣi de aceea nici chef de moarte nu mai are, întrebȃndu-se “ce să mor?” ṣi are dreptate fiindcă propunȃndu-ṣi să mai danseze cu sabine, de ce să moară (zic eu) cȃnd “e moarte astăzi fericire” iar în unealta euharistică (potirul) îṣi pune pe rȃnd ce vrea, viaţă sau moarte sau amȃndouă deodată.
S-a născut sub steaua sub care Nichita a scris “tristeţea mea aude nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră” şi de aceea la Ioan Romeo Roşiianu tristeţea este de esenţă metafizică, izvorâtă dintr-o vină a vieţii însăşi aşa cum bine precizează Yasunari Kawabata“viaţa-i atât de frumoasă, atât de frumoasă, că-i imposibil să nu fie şi vinovată”, şi
care nu permite accesibilitatea frumosului cu valoare escatologică (şi permanentă în sufletul său) ṣi de aceea  rămâne numai în sfera extazului, fără să ducă măcar la salvarea sa, darămite  a lumii, intrând în dezacord total cu prinţul Mîṣkin.
Este în viaţă mai risipitor ca Artaban care a risipit (pe drumul către ieslea în care s-a născut Mȃntuitorul) toate darurile pentru Iisus, dar acest lucru nu i-a micṣorat cu nimic aprecierea Domnului (fiindcă toată risipirea o făcuse în numele Fiului) adică al Lui ṣi de aceea Ioan Romeo Roṣiianu este des stăpȃnit de-o tristeţe uriaṣă deṣi, cum mai sus am precizat, l-a înţeles corect pe Yasunari Kawabata care pretindea că“viaţa-i atât de frumoasă, atât de frumoasă, că-i imposibil să nu fie şi vinovată”.
Ḯṣi impută neputinţa (de a ieṣi de pe un drum greṣit) pentru care a plătit ṣi plăteṣte cu părăsirea de sine ṣi-ṣi aṣteaptă cu seninătate pedeapsa (“m-ar pedepsi amiezile pe rȃnd / m-ar sfȃṣia perfidele-nserări / copil m-am tăvălit în prund / adult m-am dus spre nicăieri”).
Înarmat pȃnă-n dinţi (“ṣi-o lance mi-am făcut cȃndva / cȃnd apăram cetăţile de vȃnt / ṣi-un coif de ceaţă mȃna îmi făcea / cȃnd risipeam miresme în cuvȃnt”) îṣi cutreieră bezmetic destinul, parcă tentat să-l pună-n umbră pe don Quijote ṣi ne convinge că are aura eroului aproape absurd care n-are cum să moară pe patul lui de acasă, fiindcă în astral a fost ṣi este
eroul lui Giovani Papini (“Un om sfârşit”)  sfȃrṣit şi sfâşiat de experienţe pentru care şi-a dat cosonii din şerpar, în schimbul unor răniri greu de vindecat (“ṣi-o briṣcă am mai luat la brȃu / la cingătoarea plină de cosoni / ṣi-am dat la patimă desfrȃu / în ochii tăi cȃnd mă omori  //  ṣi un stilet am mai avut / să taie-n carne pȃn la sȃnge / mă dori că te-ai născut să-mi dori / o amintire care plȃnge”) ṣi asta numai pentru unicitatea experienţei trăite.
Adoraţia pentru mamă şi-o asumă, aproape, ca pe o ipotetică culpă personală crezȃnd că poate greşi cȃnd încearcă să-i facă descrierea potrivită  ṣi de aceea îṣi cere cu pioṣenie iertare (“Să mă ierţi măicuţă că greşesc / să mă ierţi că lacrima-i pustie / eu încerc în slove să cioplesc / haina potrivită ţie”).
Greşeşte când se ceartă cu Dumnezeu că a încuviinţat dispariţia înainte de vreme a părinţilor săi.
Răcirea (gerul) ca ucidere a exuberanţei trăirii îl determină ca asemenea lui Socrate să îşi bea paharul amărăciunii (cucuta) pe care-l preferă unei vieţi trăită nepotrivit cu felul său personal de-a iubi, fiindcă inima care nu-şi aude bătăile are surzenia sfântului care-ṣi refuză rugăciunea cu glas tare, şi atunci litaniile poetului au valoarea permisului de circulaţie spre calea către Dumnezeu (faţă de care se revoltă fiindcă-i lipsit de apropierea şi candoarea mamei).
Îşi impută neputinţa că nu poate îmbunătăţii felul în care lumina ne arată  (“pe ceru-nalt va creṣte o lumină / ṣi n-o să ṣtim de cum veni / e vina mea a mea fu vină / că n-am putut lumina primeni”)  atunci cȃnd are mare nevoie să ne fie favorabilă.
Nu este “Poetul morţii” (“am vrut să mor de-atâta jale / la răstigniri de viaţă m-am oprit / din timpul scăpătat în zare / nimic nimic n-a mai venit  //  am vrut să mor a împlinire / dar n-am clădit măreţ nimic / doar trupul pustiit de fire / de dorul tău a-nnebunit”) ci este poetul care “cu moartea pre moarte pe moarte călcȃnd” este preţuit pentru esenţa poeziei sale până şi de luntraṣul Charon, care uimit de litaniile sale îi refuză “ortul” ṣi trecerea  peste Styx.
Ioan Romeo Roṣiianu nu moare fiindcă  n-are loc de veci, aṣa cum ne spune, fiindcă n-are nevoie, locul lui este în veci în conṣtiinţa universală a versului.
Ştie că n-are cum să moară de atâta ură (“Eu nu mai pot să mor de atâta ură / e mult prea mult nimicul dintre noi / şi-atunci asist cum oamenii-mi tot fură / poftiri de viaţă proaspete şi noi”) ṣi atunci ne invită la “o groapă plină de furnici”, spre a creea echivocul superb (“ba-i aici, ba nu-i aici”) ca să nu ṣtim niciodată dacă presupusul defunct a fost învins sau a fost învingător (“vă salută ultimul defunct / dintr-o groapă plină de furnici”).
Pentru “Dumnezeul care nu se-arată” emană concluzii privind nepăsarea Creatorului pentru pasiunile care-l mistuie ṣi pentru suferinţele indurate ṣi greṣeste grav cȃnd se ceartă cu Demiurgul care a încuvinţat dispariţia înainte de vreme a părinţilor săi.
Spectaculosul îi guvernează viaţa fiindcă ṣi atunci cȃnd ṣi-a propus să prindă Cloṣca cu puii (“de aur”) ei, s-a urcat pe casă ṣi din nefericire n-a găsit decȃt cocoṣul (ṣi acela de tablă) necȃntător (“m-am urcat copil cȃndva pe casă / ca să prind ṣi Cloṣca cea cu Pui”) dar asta nu-l împiedică să risipească ṣi să se risipească spre neliniṣtea îngerului păzitor.
El, care n-a făcut niciodată liniştii nimic, ci mai degrabă zgomot şi scandal lumii (pe degeaba) a ştiut să-i trăiască trupului voluptăţi, şi spatelui său loc de aruncat (de invidie) cu brişca de toţi cei care n-au avut îndrăzneala să-l înfrunte în faţă.
Se ṣtie vinovat că nu comunică bine cu îngerul păzitor ṣi de aceea se apucă să ṣcolarizeze îngerii în general, spunȃndu-le că “ei n-au putut să mai cuprindă / liniṣte în zgomot de mulţimi” ca apoi să-i sfătuiască  că-n “ceasul adormirii” sale aceṣtia  să-i sape groapa “nemuririi-n stele”.   
Şi-a risipit iubirea în împerecheri spontane, vremelnice, cu femei care n-au avut decât rolul partenerului de antrenament pentru o iubire mare (pe care o merită) pe care s-o trăiască până la marginea de ziuă, unde (nici acolo) lucrurile nu-s pe deplin consumate (“la margine de ziuă  ziua-i lungă / stă luminişul adumbrit ca mărturie / cum la amiază n–a putut s-ajungă / o pasăre c-un rest de melodie”).
Când nu pricepe ce se întâmplă (“nimic din ce se zice şi se spune / mă uit la vechiul alambic / povestea lui cum mi-o mai spune”) râde frumos, şi se uită la alambicul care i-a fost tovarăş în toate clipele sale devastatoare, cȃnd a fost  blestemat să ştie “pustiul din a şti”.      
Pretinde că a avut privilegiul de a-l asculta pe Dumnezeu ṣi ne spune: “L-am auzit cândva pe Dumnezeu / cum îmi cânta din fluier şi-alăută / amiroseam a moarte numai eu / trăiam amiaza aia nevăzută  //  din cer se pogorau luceferi trişti / cu raze lungi îmbrăţişau tăcerea / ştiam că-n margine de viaţă rişti / să iei cu tine-n groapă doar durerea / pământ aveam destul să pun pe mine / de cald să-mi ţină-n vremuri reci / să mai dansez cu iele şi sabine / să vii să vezi şi-apoi să pleci”  şi din păcate are dreptate, fiindcă ştie că n-o să mai aibă niciodată şansa renaşterii într-un vis nebun (“eu am să plec şi n-am să mai revin / sub forma visului nebun”)  sau într-un  trist păcat.  
Are aşteptări pe care nu le explică, ci numai le consemnează ca fiind posibile şi palpabile când se hotăreşte să plece la numărat dimineţi ṣi atunci ne spune: “va fi frumos în liniştea pustie / când liniştea tăcere nu va fi / la marginea luminii o să-nvie / ceva ce nu voi povesti”.
Nu-ṣi regretă risipirile chiar dacă ṣtie că o cale nu se-ntoarce, fiindcă-i menită numai pentru a fi străbătută ṣi intră-n registrul lui Georg TRAKL, care ṣtie că pȃnă la urmă “toate drumurile duc în neagră putreziciune” ṣi ne spune: “văd răsăritul ca pe-o risipire / e inutilă trecerea prin zi / azi am lăsat o ultimă simţire / să poată lumii povesti  //  m-am risipit ṣi calea nu se-ntoarce / un ornic nu pot da-napoi / povestea vieţii mele toarce / sfȃrṣitul aṣteptatului noroi” , ca apoi să ne buimăcească cu aserţiunea că blestemul vieţii este chiar viaţa însăṣi  (“aşa e dat şi datu-i sfânt / n-ai cum să tulburi dimineaţa / când e deja pe-acest pământ / ca un blestem de viaţă este viaţa”).  
Nu-i plac despărţirile, chiar dacă acestea sunt date numai de-o depărtare de care nimeni nu se face vinovat ṣi viaţa i se pare că-i nedereticată (“mi-e plină viaţa de gunoi”) ṣi ne spune “miroase-a despărţire ṣi-a trecut / printre copaci se primeneṣte clipa / povestea mea de viaţă m-a durut / e pasărea ce ṣi-a mai frȃnt aripa” , propunȃndu-ṣi alte întȃlniri ṣi alte păţanii cu sabinele din visele lui.
Știe că sensibilitatea sa este menită să alunge penumbra (cea din peṣtera lui Platon) ṣi de aceea pȃnă ṣi pentru limpezirea luminii zămisleṣte focuri lȃngă care să-ṣi găsească căldura ṣi să aṣtepte să-l năpădească sȃnzienele care să-i vindece viaţa care are multe rele (“viaţa mea cu multe rele”).
Și pentru că ṣtie, că după o dragoste expirată, totdeauna rămȃne o fărȃmă de sentiment neepuizat ṣi nedus pȃnă la capăt, nu se sfieṣte să ne spună: “că astăzi tu-n iubire mă mai dori / povestea mea de moarte se repede  //  n-am cum să uit că totul e de faţă / că pun mătănii multe la uscat / am nemurit simţirile în viaţă / că am trăit ṣi ultimul păcat” ṣi o face cu sinceritatea cu care s-ar spovedi, deṣi spovedania i se pare inutilă, fiindcă iubirea l-a devastat ṣi la determinat să se certe pȃnă ṣi cu Dumnezeu pentru a-i încuvinţa iubirea fără reguli ṣi  fără cununie (“m-am tot certat cu Dumnezeu ṣi clerici / ca doar pe tine să te pot iubi”).
Are ce are cu sabinele, deṣi atunci cȃnd se îndreaptă către ele ne face impresia  că ṣi-a uitat zalele acasă (“un cavaler cu zale spadă ṣi nevoi”) ṣi că s-a împovărat numai cu multe nevoi, care-l împiedică să cȃṣtige trofeul de mare dansator într-un ipotetic coridor al tentaţiilor (“le corridor de la tentation”).
Are o sinceritate aproape necuvincioasă cȃnd îṣi mărturiseṣte neputinţa ṣi-ṣi propune, ca un rege etrusc, să-ṣi privească-n ochi iubita (moartea): “voi merge-ncet pe lespezi de lumină / iubita mea mă va vedea cum plec / la margine de ceţuri o să-mi vină / iubita moarte-n moarte s-o petrec” , fiindcă undeva la o margine de zare ar trebui să ajungă la un liman, de unde să înceapă un drum către un rai tȃrziu, ṣtiind că “nimic din ce avem nu va mai fi / prilej de stat ṣi de întors în cale / cȃnd din lumini o beznă va veni / ṣi ne va pune lacrimi în pocale”.
La Ioan Romeo Roṣiianu dimineaţa (care-n alte dăţi venea cu nerăbdarea de-a lua de la capăt exuberanţa neconsumată în ziua precedentă) acum nu mai are nimic special semănȃnd mai degrabă cu resemnarea că nu se mai bucură de iubirea “zȃnelor uitate”, de solicitudinea hangiţei care-l aṣtepta cu carafa plină, ṣi acum dus de vise îṣi pregăteṣte într-un fel itinerarul ultimului drum pe care iubita încălţată cu pantofi de dor să-l petreacă  (“tu vei fi la urma cailor de dric / o mireasă albă cu pantofi de dor / am să tac din gură ṣi n-o să mai zic / c-a venit lumina s-o iubesc să mor”).
    Se pierde la margine de zări unde nu-l aṣteaptă nimeni (că-i pustiu în viaţa pe care-a jurat-o să ṣtie) ṣi unde nimeni nu ṣtie cȃnd împrăṣtie gȃnduri (ca “risipire perenă”) despre iubita care îi este “capătul de dor”.
Ḯn “Stampă cu poet trist”  zugrăveṣte “secunda cu pelin” atunci cȃnd “trebuie să plece cu sufletul spre sine” ṣi o face risipind gȃnduri ṣi vorbe care nu mai încap în pocalul său.
Tinereţea consumată rebel într-un Bucureṣti pe care-l evocă magistral într-o odă (“Odă Bucureṣtiului meu”) ne-o relatează cu acurateţea ṣi acribia unui edil ṣef, care (era imposibil să n-o facă) este bȃntuit ṣi de Șoseaua Viilor unde “de rȃsul copiilor” un predecesor celebru a pus capăt beţiilor.          
    Deṣi litaniile lui Ioan Romeo Roṣiianu sunt încărcate de tristeţe, ele sunt adevărate manifeste pentru trăire de parcă în momentele cȃnd s-a hotărȃt să le împartă cu noi, a băut apă după Cioran (vezi “Pe culmile disperării”) de la care împrumută disperările necontenit repetate ṣi pe care le foloseṣte aproape ca îndemn la intensitatea trăirii (trăirismul ca filozofie de viaţă).
Toate litaniile lui tind să concluzioneze că nepăsarea codrului ( vezi Coṣbuc – “Moartea lui Fulger”)  amplifică nepăsarea lumii la o eventuală dispariţie a unui spirit rar aşa cum este Romeo cel înţelepţit de păcat, şi de aceea îndemnul “să nu mă plângi şi să nu vii / la crucea mea că n-are rost” capătă sens.
Ḯn orice caz, evoluţia de la epistolar la cea de sacerdot este evidentă ṣi îi completează magnific vecinătăţile din preajma geniului, cu semeţia aristocratică a unui conte rus care n-a băut nimic.