The Best bookmaker bet365 Bonus

Nefericita tragicomedie a alegerilor din România postdecembristă

Din capul locului vreau să precizez că această nefericire (nu și tragicomedia!) nu-i vizează câtuși de puțin pe aleși și ciracii lor, care – așa cum preabine se știe – au transformat antedecembrista demonocrație proletaro-activistă în una tâlhăreasc-ciocoistă, pentru ca neam de neamul lor să poată trăi în chip sfidător, mai ceva ca-n sânul lui Avraam: imunități ce spun totul despre (ne)calitatea beneficiarilor prin însăși menținerea acestora, cârdășii indestructibile (taman cei în cauză, de ochii lumi hulesc atotputernicia statului paralel), opulență de rang mafioto-occidental (lefuri și pensii bugetare de peste 10.000 euro, căsoaie și moșii de mari sforari, mașini bengoase, conturi burdușite cu sutele de miliarde șutite „legal” din averea poporului, pe care tot ei l-au adus la sapă de lemn).

Fâsurile politicii postdecembriste

Cică din decembrie 1989, mai exact după asasinarea cuplului Ceaușescu în chiar ziua de Crăciun, fapt care – desigur – l-a îndreptățit (sic!) pe necalificatul și traseistul Petre Roman să demareze politica de distrugere sistematică, România ar fi o țară democratică. Adică toate cele de pe aceste meleaguri urmează, cu încăpățânare politrucianisto-tâlhărească, linia demo(no)crației originale: cu legi făcute de hoți pentru hoți, prin care se ia de la săracii majoritari ca să se dea ciocoilor minoritari și cu obraz de toval; cu venituri de toată jena (câțiva lei sau – în caz fericit – câteva sute de lei pentru grosul românilor) și cu venituri bugetare (lefuri, pensii) nesimțite pentru „descurcăreții” cu rol decizional în muribundul stat la vedere, condiția sine-qua-non ca statul paralel să fie cu adevărat atotputernic și indestructibil, iar decalajul dintre veniturile minime și  cele maxime să devină realmente monstruos în țara considerată cea mai săracă și cu cele mai acute probleme economico-sociale și cultural-identitare din Uniunea Europeană;

Cui îi mai pasă de România?

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, sunt absolut convins că cei mai mulți dintre concetățenii noștri, în primul rând cei unși cu toate alifiile ipocriziei, lăcomiei și descurcărelii, ar spune ca la cartea globalismului și cosmopolitismului că ei sunt vrednici români și că-și iubesc atât de mult țărișoara în care s-au născut (care, chipurile, acuma nu mai poate să mulțumească hoiturile tuturor!), încât – la o adică – n-ar ezita să-și dea viețile, mai mult sau mai puțin inutile, întru apărarea de-a-ndoaselea (prin ponegrire și batjocorire, atunci când o cer interesele personale și/sau de clan) a românismului și a meleagurilor natale.
    Cum altfel, când aproape toți ăștia acționează după exemplul oferit de detestabilul miliardar Ion Țiriac (cosmopolitul ăsta se crede un mare român, dar n-am știre să-și fi ajutat în mod consistent compatrioții în vremuri de restriște, precum cele pandemice, chit că a profitat de pe urma lor cu vârf și îndesat), respectiv nu se abat cu o iotă de la faimoasa clasificare naeionesciană a locuitorilor de pe aceste meleaguri în români și buni români.

Cu botnițele fără noimă vor fi alegeri doar de formă...

Te uiți la orbanieni (că alde Șică Mandolină, Raluca Turcan, Florin Cîțu, Rareș Bogdan, Costel Alexe, ministrul „Grindă” sau culturnicul Bogdan Gheorghiu nu sunt liberali nici măcar de leac!) și, funcție de starea psihică, ba te minunezi, ba te umflă râsul, ba te înfurii ca naiba când iei aminte la sistematicul dezastru de pe meleagurile noastre (desigur, de câteva luni „ocrotit” și generos alimentat de enigmaticul coronavirus), tot acest carusel politrucianist fiind intens cosmetizat mediatic și condimentat cu statistici măsluite, cu confruntări eminamente sterile și cu promisiuni înfăptuite doar parțial și accidental, în consecință, constant nesemnificative pentru uriașele trebuințe ale grosului nației: nivelul general de trai, respectiv gradul real de cultură, sănătate și educație.
    Ați văzut vreun politruc postdecembrist care să se rușineze și, eventual, să-și pună cenușă în cap pentru contribuția sa (mai mare sau mai mică, funcție de rolul decizional) la crucificarea României, știut fiind faptul că în luna decembrie 1989, adică după asasinarea cuplului Ceaușescu taman în ziua de Crăciun, ea a fost înșfăcată de sinistra troică alogeno-bolșevică Brucan-Iliescu-Roman fără niciun cent datorie externă, dimpotrivă, cu creanțe de câteva miliarde dolari, nerecuperate integral până în prezent?

Cu-acest Covid înverșunat tot omul este alertat...

Existența coronavirusului este, din păcate, indiscutabilă și – cu excepția teribiliștilor, respectiv a neîncrezătorilor sau negaționiștilor încă neafectați – cam toți pământenii sunt conștienți de riscul infectării cu perfidul vrăjmaș și de groaznicele suferințe pe care le produce după încuibarea sa în corpul uman.
    Prin urmare, problema fundamentală a acestei pandemii nu constă în dovedirea ei de către organismele internaționale (de exemplu,OMS – Organizația Mondială a Sănătății) și autoritățile cu rol decizional la nivel național sau suprastatal (directive, restricții, statistici mai mult sau mai puțin discutabile), ci în modul cum cetățenii unei țări, fără ingerințe politice sau presiuni psihice, sunt pregătiți de cârmuitori pentru cele două faze:
    1)Faza prevenirii prin acte normative (la noi, de pildă, starea de urgență, starea de alertă, recenta lege a carantinării) și prin stresantele mesaje guvernamentale din mass-media cu purtatul măștii, spălatul des pe mâini, evitarea aglomerațiilor și păstrarea distanței sociale;

Hotărât lucru, trăim în două Românii paralele

De mai mult timp observ o învrăjbire între cetăţenii României, o lipsă de solidaritate cu cei mai năpăstuiţi de soartă, cu cei vulnerabili, care ar merita o dezbatere în Parlamentul României. Numai că aşa ceva nu se va întâmpla când la conducerea sărmanei ţări va fi actuala clasa politică. O clasă politică coruptă, lipsită de caracter, cu traseişti politici, fără mari somităţi în partidele ce contează pe scena politică românească. După "episodul Ciucă" când un pensionar ce a lucrat ca lăcătuş-mecanic o viaţă de om are o pensie de 1186 lei, azi la ştiri, pe un post TV foarte urmărit, aflăm că la marginea Ploieştiului oamenii nu au canalizare, drumuri asfaltate, apă decât la fântâni iar o bătrânică este întrebată ce fac cei de la primărie, răspunsul ei a fost deosebit de înţelept: "Maică, vin când sunt alegerile şi toţi ne promit, dar aşa mare sărăcie cum este acum eu n-am văzut în viaţa mea!". Ei, asta ar trebui să le dea de gândit actualilor politicieni, cei cu salarii şi facilităţi mai ceva ca în ţările super-dezvoltate. Dar credeţi că o fac?! Da de unde! Azi noapte, pe la ora 2,oo din noapte (!!!) doi deputaţi PSD s-au dus să mănânce o shaorma, dar au intrat în respectivul local fără măşti, aşa cum prevede legea.

Conducerea orbaniană pentru cei mulți e pehlivană!

Nu cred că, după opt luni de fușăreală într-ale cârmuitului, mai sunt mulți români care consideră că orbanienii, cu nemeritata poreclă de liberali, constituie colacul de salvare al României postdecembriste, asta deoarece înșiși liberalii (singuri sau, cel mai adesea, în halucinante alianțe politrucianiste, inclusiv cu pesediștii) au contribuit din toate puterile la punerea acestei țări pe butuci.
    Dimpotrivă, este de presupus că de-o atare firească neîncredere sunt încercați tot mai mulți membri cu scaun la cap din respectiva formațiune, îndeosebi acuma când – din pricina unor palavragii și necalificați precum Șică (Mandolină) Orban, Raluca Turcan, Florin Cîțu, Violeta Alexandru, Monica Cristina Anisie, Ion Marcel Vela, Nechita-Adrian Oros, Costel Alexe sau ministrul Grindă – ei simt cum li se împuținează șansele la localele și parlamentarele din acest an, căci una este să-ți dorești încășcăvălirea când te afli în opoziție și cu totul altceva este ca acesta (cașcavalul) să-ți stea tot mai des în gât pe perioada guvernării după ureche.

Liberalismul actual e demagogic și venal!

Ce are în comun liberalismul postdecembrist, îndeosebi actualul liberalism iohanniano-orbanian, cu adevăratul liberalism interbelic, pe care Vintilă Brătianu (fratele mai mic al eminentului om de stat Ionel I.C. Brătianu) l-a sintetizat în articolul-manifest „Prin noi înșine!”, articol publicat pe 3/16 mai 1905 în ziarul „Voința poporului”, și a cărui doctrină economică va fi atât de remarcabil pusă în practică pe perioada guvernărilor liberale dintre anii 1922-1926 și 1927-1928 (exact în aceste perioade Vintilă a fost ministru al Finanțelor!), așa încât anul 1938 constituie, până în ziua de azi, apogeul dezvoltării noastre economice din toate timpurile și, desigur, vârful prosperității reale și generale a românilor?

Mai tare decât pandemia e-n România neghiobia...

Știam că România este țara paradoxurilor, pe care postdecembrismul le-a ridicat la rangul de politică națională: țară încă bogată și cu cei mai mulți săraci lipiți pământului din Uniunea Europeană; nație cu impresionante tradiții creștinești-umanitare și cu cei mai mulți tâlhari nepocăiți/neîncarcerați la mia de locuitori; statul cel mai neputincios-caraghios din marea familie europeană și cu cei mai mulți funcționari plătiți regește; societatea cea mai apatico-resemnată de pe bătrânul continent și cu cea mai mare și mai penibilă densitate patriotardă la suta de alegători, care sunt sistematic duși cu preșul de către politrucii necinstiți, necalificați, lași, demagogi și trădători.
Aparent, toată această uriașă și neîntreruptă mascaradă postdecembristă nu are nimic de-a  face cu planul moral-filosofic, în sensul paradoxului gândirii existanțialiste, paradox arătat de filosoful danez Søren Kirkegaard („Trebuie să ucidem speranța terestră, căci numai atunci ne vom mântui prin adevărata speranță”) și „tradus” de Abert Camus prin următoarea opinie despre kafkianism în textul Speranța și absurdul în opera lui Franz Kafka din Apendix-ul la eseul Mitul lui Sisif (RAO, International Publishing Company, 2001): „Trebuie să fi scris Procesul pentru a putea să scrii Castelul”...

Care Zi mondială a libertății presei, care presă liberă?

Sunt printre puținii jurnaliști din această țară care știe gustul sărat al sfidării autorităților, unul dintre cei care și-a văzut viața prăbușindu-se, sănătatea ruginid pentru… „principiul libertății de exprimare”.
Am câștigat un proces la CEDO pentru așa ceva, am fost premiat de toate organizațiile naționale și internaționale de profil, niscaiva ambasade au făcut același lucru, afigurat în rapoarte de țară, etc…
Au trecut anii, autoritățile locale și naționale n-au uitat deranjul făcut de mine, motiv pentru care, în urma altor și altor presiuni și persecuții… situația e cu totul alta acum.
Urăsc să vorbesc despre asta, dar vremurile pe care le trăim mă obligă să (ad)notez câte ceva.

Scurt istoric

Ziua mondială a libertăţii presei a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, în 1993, în urma unei recomandări adoptate la a XXVI-a sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO.

The best bookmaker bet365

Free Premuim Templates by BIGTheme

Copyright © 2009-2020  -  powered by DSdata