Daniel Marian şi poezia cât o fulguraţie de gând

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Marți, 09 Mai 2017 08:04

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 978

Daniel Marian - „Cu zimţi”, Deva, 2017

Ca un adevărat constructor de/pe spaţii mici şi foarte concentrate ni se relevă poetul şi criticul literar Daniel Marian din Deva în volumul „Cu zimţi”, o provocare la lectură menită să ne dezvăluie glezna sufletului său, prinosul de sensibilitate.
Datorită încărcăturii cu care sunt acestea investite devin automat adevărate ferestre spre-o imensitate care te ţine captiv şi care te face să vezi lumea prin ochii unui poet zgârcit cu spusele sale, cuvinte investite cu emoţii din străfunduri şi sensuri capabile să te facă să vizualizezi uşor imagini, stampe.
În fapt provocarea vederii înaltului, a nemărginirii e o mănuşă aruncată, un îndemn la vederea din interior, a profundului.

Poetul devine astfel mesager, purtător de lumină şi sensuri, vizionar şi clarvăzător.
El vorbeşte despre tot şi toate, însă din dosul cuvintelor vezi chipul său oglindit în ape de suflet, cu linişti şi nelinişti interioare, fiind puternic ancorat la realităţile lumii înconjurătoare, stare ce-i amprentează întrucâtva scriitura: „sufletul mieilor/se răzbună/cum altfel/cu proaspătă/curată clară/zăpadă”, sau: „nici nu suntem/pentru a se întâmpla/pe această curbă/fără niciun sens”, sau: „să trăieşti/ frumos/nu trebuie/să faci/nimic/dar să fii/oricum/îngerii/te aşteaptă”.
O trecere uşoară de la sacru la profan, de la tentaţia la cădere în descriptivism, la recuperarea rapidă şi la concentrarea cuvintelor în vers.
O mai altfel de trădare a unui îndelung exerciţiu liric – are numele adunat până acum pe opt cărţi de critică literară şi pe vreo 25 de poezie – putinţa de a jongla uşor cu sensuri şi valenţe, pe rând investite sau sărăcite de importanţa metaforei, fapt ce-i conferă avantajul conducerii dansului.
Este răspunsul pe care-l dă mirării asupra lungimii versurilor sale, un răspuns care vine tocmai din poezia însăşi, din consistenţa acesteia.
O poezie deloc muncită mult, o poezie creată numai din respiraţia actului inspirativ, ca o suflare.
Şi, la fel cum în Biblie ni se spune că omul însuşi este un suflet viu, ca rezultantă a amestecului de lut şi suflare de viaţă, Daniel Marian devine torţă vie, arde-n poemele sale.
Astfel, într-o poezie deloc muncită, puţin şlefuită şi aranjată versurile în sine devin mai importante ca poemul, imaginea stârnită şi strunită de metafore ia faţa versului, toate fiind pe rând voit scăpate-n mintea cititorului de către un autor nărăvit la experimente poetice.
Această ieşire a lor din corsetul acestui gen liric, această circulaţie liberă, deloc haotică într-un spaţiu încărcat de energii creatoare duce, inevitabil, către a acerbă căutare a expresiei memorabile.
Daniel Marian încearcă să facă asta limpezind elegant metaforele în imagini unor de vizualizat, împingând multe din versuri până la limita aforismelor, până la investirea acestora cu experienţă de viaţă.
E modul în care el vrea să facă lumea mai vie decât este, în care restabileşte cumva ordinea în spatele aparenţelor, curgerea sufletului materiei de către nicăieri spre niciunde, a mişcării în forme inerte, încremenite.
S-ar putea vorbi de un „animism” sui generis, forma lui de a umaniza cuvintele, de a le îmblânzi, de a le investi cu sensuri mai profunde: „am aflat astfel/oamenii care vor să facă/doar bine – sunt înghiţiţi/de verde de roşu de albastru/de galben în cele din urmă/de alb – negrul fiind doar/o poruncă absolut tâmpită”, sau: „cum să bântui tu lumea/când nu ştii ce e aia lumea/şi nici măcar nu ştii/cine eşti dacă eşti/poate fi o mare greşeală/oricare descriptivitate”, sau: „nu toţi oamenii/sunt de-o seamă/cu infinitul care/nu există pentru/că aşa o fi de nu/trebuie la nimenea”.
În această poezie a lui Daniel Marian te domină senzaţia că autorului îi este teamă de spaţiile largi, de poemele de respiraţie, el încercând să reducă totul la esenţe, să înglobeze mituri întregi în câteva cuvinte.
Tocmai de aceea devin şi mai interesante cele câteva poeme lungi, construcţii mai largi ale unui poet ce pare a vrea să ne spună că acolo unde numină nu este, nimic nu există, sau că de nimic nu mai este nevoie.
Ăsta pare a fi crezul său poetic, crezul său etic şi poetic în acelaşi timp: „dacă ar vrea cineva/să îmi ia din vise/sunt prea multe nu/le mai ştiu număra nu/le mai ştiu culege cuprinde nu/le mai ştiu înţelege nu/le mai ştiu împărtăşi//să muşte din vârtejul lor/şi somnul să mi-l ia cu totul/a devenit grea povară/eu care duceam lipsă de somn/acum mă întorc în el/de pe-o parte pe cealaltă/ca într-un lan cu cactuşi//să rămână acolo doar/trei vise toate cu tine/în care ai fost eşti vei fi tu”.
Îmi pare emblematic acest poem, iar ideea sacrificiului de sine este susţinută de mesajul unei întregi cărţi, una în care poetul a renuţat la balastrul de cuvinte pentru a putea uşura şlefuirea imaginilor pietre preţioase.