Despre o poezie cu caracter autoreferenţial sau jocul cu cititorul

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Marți, 14 Iunie 2016 07:34

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 1086

Carmena Felicia Băinţan – „Nevoia de contrast”, Editura Ceconi, 2016

Cu o poezie de-a dreptul provocatoare vine Carmena Felicia Băinţan în volumul „Nevoia de contrast”, titlu altfel definitoriu pentru simţirile adunate-ntre coperţi.
Un fior liric ce oscilează mult între tiparele clasice şi provocarea postmodernismului, poeta lăsându-se adesea ademenită de străfundurile sensibilităţii cuvântului, adesea plonjând cu uşurinţă şi siguranţă în apele învolburate ale propriei căutări.
De altfel, aceasta-mi şi pare a fi coloana vertebrală a acestui volum, căutarea de sine, descoperirea de sensuri, încercarea de depărtare de anumite tipare stilistice şi existenţiale, pipăirea, identificarea şi degustarea noilor perspective şi dimensiuni.

De aceea, trădând o anumită formă de nesiguranţă pe drumul ales, poeta ia încă din primul poem o întreagă lume complice, astfel încercând să-şi inoculeze senzaţia nu că ce face e bine, ci că merge în direcţia corectă: „Mi-e sufletul răpus de-a nopţii vrajă,/Când stelele ţin sfat în felul lor,/Din lună scapă o naiadă,/Prin ochiul nevăzut al tuturor.” (Plânge galaxia) sau „De-ar fi să plec, aş cere ca iubirea,/Să se oprească-n zilele ce-au fost,/Să-mi fie atât de caldă fericirea, ca ochii tăi cu al iubirii rost” (De-ar fi să plec).
Deşi ne provoacă la o adevărată explorarea a propriului eu, poeta ne prezintă subtil propriile nevoi spirituale, frământări fireşti, la fel de firească devenind astfel evocarea şi invocarea vremurilor trecute, poate cea mai cruntă trăire feminină.
Preşedinta Ligii Scriitorilor din Maramureş şi Satu Mare se lasă uşor furată de idee, de vers, astfel scăpându-i în anumite locuri versuri care sparg echilibrul fonetic, aşa apărând multe respiraţii în vers, un accent dur care strică muzicalitatea poemului, fapt ce poate muta atenţia cititorului avizat de pe mesajul vrut pe construcţia în sine: „Îmi pare că în ceruri iubirile se-adună,/În partea nevăzută a lunii, fără rost,/Le plimbă galaxia pe toate împreună,/Cine ar putea să spună câte iubiri au fost?” (Plânge galaxia), sau „Lăsâng în urmă a dorului putere,/Ce aşternută-n clipe de-a pururea senine,/Nu vreau să înţeleg că viaţa e durere,/Decât atunci când nu eşti lângă mine” (De-ar fi să plec), sau „Colindă chipul tău prin mine-aiurea,/Între cer şi pământ cu paşi umezi şi goi,/ Când două cuvinte rosti-voi într-una/Rămase de veacuri, şoptite şi de zei” (Fiecare vers) spune poeta sugerând şi frământările ce vin din absenţa persoanei iubire, din dorul faţă de aceasta.
Ea-şi face singură o nedreptate mare, numai şi numai pentru că nu s-a aplecat cu şi mai multă atenţie asupra procesului de şlefuire-a poemului, acea trudă sisifică de şlefuire-a diamantului din cuvânt.
Ultimul exemplu arată că o simplă cratimă ar fi fluidizat melodicitatea versului, acesta devenind mult mai incantabil.
E, de altfel, un soi de maladie a zilelor noastre, în care nu sunt deloc puţini cei ce cred doar în valoarea actului inspirativ, în produsul imediat al acestuia, în rezultat.
Carmena Felicia Băinţan nu poate fi acuzată de neştiinţă ci numai de suprficialitate câtă vreme, ca să dau un singur exemplu, în poemul „Fiecare vers” este o diferenţă mare de realizare ăntre strofa a doua a poemului, mai sus citată şi prima: „Cu fiecare vers în mine răstignit,/Şi scris cu slove de aur în cuvinte,/Şi fiecare gest ce tu mi-ai dăruit,/Le port cu mine-n veacuri şi în minte”.
Tocmai din motivul acestei uşoare superficialităţi volumul cu care ne provoacă este dezechilibrat stilistic uneori, ceea ce-i întăreşte inspiratul titlu, fiind vădit vorba de forme contrastante şi de reuşite poetice pe alocuri contrastante, chiar în interiorul aceluiaşi poem, după cum am arătat.
Poeta lasă mai mereu să-i scape printre degete anumite tonuri de tristeţe, unele chiar plumburii, dar deloc bacoviene câtă vreme redarea arată o filtrare nu numai prin propriile simţăminte, ci şi prin propria viziune despre lume şi viaţă:  „Când clipele au încărunţit în aşteptare,/Desprinşi de noi sunt anii ce-au trecut./Şi nu ne-ntreabă nimeni în ce mare,/Acele lacrimi calde s-au pierdut.” (Când clipele), sau „Aş vrea să-ţi împletesc cununa,/Din floarea care încă n-a-nflorit/Dar peste toate se aşează bruma/Durerilor de veci ce-ai pătimit” (Unui poet căzut), sau „E cântecul ce-l cântă sfinţii,/În noaptea dulce-a învierii,/E bucuria ce se naşte/În sfânta zi a primăverii” (Naşterii mele).
Versurile Carmenei Băinţan sunt rezultatul confruntărilor cu eul liric, un adevărat Orfeu modern dacă vreţi, unul care iese mereu învingător, pentru că reuşească să se ridice deasupra problemelor, încercărilor şi greutăţilor cu chip luminat, senin.
Trăsături de maturitate deplină străbat volumul care abundă de anumite forme de biografism, o confesiune continuă fiind palpabilă, una lipsită de exuberanţă însă, una ce tinde chiar spre depăşirea cadrului poetic, o înclinaţie spre descriptivism.
Poeta explorează şi experientează inclusiv temele biblice, făcând un paralelism interesant cu incantarea vechilor zeităţi greceşti şi romane, de parcă ar vrea să ne spună că nu mai ştie în ce să creadă.
Logic, persoana iubita este cea alături de care merge pe acest drum al căutării: „Când roua şi cerul ne-ncântă privirea/Iar noi printre ele zidim un poem/Să-ţi scuturi în noapte adânc nemurirea,/Să lepezi din tine urâtul blestem” (Adânca nemurire), sau „Mi-e sufletul bătrân de povară,/Şi cântecul nopţii îl aud în urechi,/Numai tu, Doamne îi auzi vocea clară,/Neliniştea lumii ce-ai pus în perechi” (Povara).
Nu lipsesc poemel interogative, poeta făcând astfel din lector partenerul ideal pe drumul descoperirii cuvintelor ascunse între coperţi, la fel cum nu lipsesc nici adevărate invocari de zeităţi, o altă trădare a unei anumite forme de singurătate şi însingurare în absenţa persoanei iubite, mereu evocată.
În fond, aşa cum se întrevede adeseori dascălul din poeta noastră iese şi el la rampă, anumite doze de descriptivism amintind de lecţiiile ţinute-n faţa şcolarilor, o repetitivitate uneori dăunătoare şi sensului, dar şi formei.
La Carmena Felicia Băinţan versurile sunt desprinse din tumultul lumii interioare, din propriile frământări, unele impuse tocmai de o realitate mult prea obiectivă.
La ea universul liric nu are cum fiinţa în afara acestei lumi interioare, a întrebărilor pe care i le ridică descoperirea şi cunoaşterea.
Volumul „Nevoia de contrast” este o carte care, cu siguranţă incită, una în care poeta te obligă tocmai datorită titlului inspirat să îi treci cu vederea anumite stângăcii, pentru că încă nu ştim dacă mai are mult de şlefuit cuvântul sau se joacă pur şi simplu cu cititorul.