Georgeta Şuta sau vorbirea cuvintelor de-ntors acasă

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Sâmbătă, 25 Martie 2017 17:07; Scris de IR Rosiianu; Accesări: 899

Georgeta Şuta - „Cuvinte nerostite”

O carte provocatoare, o carte bilingvă, româno - franceză aduce în atenţia criticii poeta sătmăreană Georgeta Şuta, condeier stabilit de-o vreme în Belgia.
„Cuvinte nerostite” pare un titlu neinspirat pentr-o carte plină de sensuri şi nuanţe, o carte în care poeta îşi explorează propriile limite, viziuni şi emoţii.
Aceastp carte a căutărilor începe emblematic cu poemul „M-am pierdut”, poem menit să ne introducă abrupt într-o lume idealizată cumva, în care îngerii sunt nu numai vizibili, ci şi palpabili: „M-am pierdut printre aripi,/Dorind să mă îmbrac puţin cu bunătatea lor/Lumina caldă pe când să o zăresc.../A început să urce din nou spre cer,/Departe de frigul nostru negru, atât de pământesc”.
Această stare uşor reflexivă, această meditaţie aproape transcedentală devine temă predilectă, coloană vertebrală în această lume în care prezenţa lui Dumnezeu - în plenitudinea Lui! - e din ce în ce mai necesară.

Starea este acutizată la Georgeta Şuta şi de înstrăinerea pe care o trăieşte zilnic, sentimentul de dezrădăcinare, de însingurare în mijlocul lumii fiind acutizat pe de o parte de depărtarea de locurile şi ţara natală, pe de alta de faptul că nu-şi găseşte încă locul în doua sa dimensiune existenţială.
Transpare uşor în substanţa versurilor sale această notă nostalgică, notă cu puternice amprente biografice, ca şi-n proza postmodernă, în care autorul este el însuşi personaj principal.
Georgeta Şuta riscă o astfel de abordare în versurile sale amprentate de profunde trăiri sufleteşti şi câştigă: „Vor trece doruri prin apus/Printre raze de soare adormite,/Se vor roti în miez de noapte/Către stele cât mai sus,/În braţele lunii poposind/De atâta durere... Ostenite” (Doruri prin apus), sau: „Când am plecat.../Mi-am pierdut culorile pe drum/Printre vise pierdute făcute scrum,/Cu paşi rătăcindpe drumuri străine,/Singurătatea plină de de doruri de tine” (Culori pierdute), sau: „Mi-am ridicat castele în zilele cu soare,/pline de vise/Refuzând să mă gândesc la cele cu ninsoare/(...)Privesc pe pânza vieţii/Puteai să-mi laşi culorile să-mi pictez pereţii/Sufletului când e lovit de furtuni,/Să am puterea să mai sper în fericire şi în oameni buni” (Pânza vieţii).
În pofida unei anume doze de cădere în descriptivism, ceea ce (con)duce direct la o anumită diluţie a ideii, încetul cu încetul poeta adaugă stării de dor faţă de locurile natale un altfel de dor, cel de persoana iubită, adesea descrisă ireal, ca şi „Zburătorul” lui Ioan Heliade - Rădulescu.
E starea cea mai mişcătoare, una încărcată cu adevărat de trăire şi zbucium interior, stare ce-i îngăduie poetei rememorarea unor evenimente, imaginarea altora, în ambele cazuri confesiunea marcând cititorul.
Ceva adolescentin străbate aceste versuri, o puritate, o inocenţă improprie maturităţii, perspectivă pe care Georgeta o atinge tocmai datprită ancorării ei în trecut, în amintirile ce-o bântuie pe tărâmuri străine, context ce-i îngăduie nu numai confesiunea ci şi eliberarea de energii altfel reţinute, reprimate: „Tu nu m-ai cunoscut.../Deşi-ţi eram aproape/În seri cu un surâs apropiat de pleoape,/Păstrai un zid atât de rece între noi,/Pe care nu puteam să-l dărâmăm/În nopţile cu ploi/(...)Tu nu m-ai cunoscut/Acelaşi zid mereu/Nu-mi dădea şansa de a fi EU,/Şi aşa rămân în mintea ta o străină,/Iar tu enigma mea de mistere plină” (Tu nu m-ai cunoscut), sau: „Paşi sfioşi făcuţi spre mine,/În fiecare seară bat la uşa mea,/E atâta linişte, dar sufletul îmi deschide,/Şi mă pofteşte liniştit în lumea sa” spune ea în poemul „Atâta linişte”, poem care ascunde-n substanţa lui resemnarea, stare adesea mai grea ca şi moartea în sine.
Interesant sau nu, la Georgeta Şuta resemnarea nu este capăt de drum şi doar prilej de rememorare, de retrăire, de reinvestire cu emoţii profunde a unor stări altfel uitate: „Caut prin cuvinte putere,/Unite-ntr-un strigăt din suflet plin de durere,/Le caut forţă-ntr-un cântec descânt,/Să mă cureţe de tine cât mai adânc” (Descânt de iubire), sau: „Te-ai întrebat vreodată de ce e senin cerul,/Şi vezi prin el visele tale trimise-n univers?” (Norii), sau: „Îmi pun speranţele-n ierbarul vieţii,/Presate bine printre amintiri,/Vor fi lumina mea în anii bătrâneţii,/Cînd voi privi cu dor la cer,/La visele presate-ntre trăiri!” (Ierbarul vieţii).
Pe de-a-ntregul cărţii poeta se relevă luptând cu emoţii redescoperite şi reinvestite energetic, hiperbolizate adeseori, stări de care tocmai prin evocarea şi invocarea acestora vrea să se elibereze.
O deconspirare în acest sens e subtila şi sugerata dorinţă de rupere cu propriul trecut, fără vreo cosmetizare a acestuia: „Voi învăţa să pictez/În seri de toamnă cu iz bacovian/(...)Degeaba am să-nvăţ trăiri şi vise a picta,/Tu eşti departe, printre crengi doar amintirea ta/Prin adieri de vânt va rugini uşor,/Şi brumă va cădea în dimineţile de dor” (Voi învăţa), sau: „Am răsărit micuţă şi stingheră,/Într-un lan de grâu din atmosferă” (Macul), sau: „Uneori m-aş face ploaie,/Să-mi scutur picurii printre rafale/De vânt, de furtună, ce cer cenuşiu,/Alunecând rece pe-un chip argintiu” (Sunt ploaie).
Ei bine, tocmai această notă de investire şi reinvestire, de dorită decorpolizare, de încarnare în frumos dă un mai altfel de farmec şi o mai altă profunzime scrierii lui Georgeta Şuta, o poetă care promite să fie un nume care să conteze cu adevărat în literatura română.
În plus, această ediţie româno - franceză îi îngăduie să se releve mai altfel într-o lume în care cuvântul Acasă are cu totul şi cu totul alte sensuri.