Despre o poezie cât o transfigurare a eului feminin

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Luni, 27 Iunie 2016 10:42; Scris de IR Rosiianu; Accesări: 1010

Ani Bradea - „Poeme din zid”, Editura Brumar, Timişoara, 2016

Cu o poezie plină de sugestii ne provoacă Ani Bradea în volumul ei de debut, „Poeme din zid”, cu o poezie uşor răstignită între mitul femeii sacrificate de omul drag şi cel al femeii care se sacrifică pentru persoana iubită.
Subtilul sistem de referinţă este Ana lui Manole, FEMEIA care a străbătut vicisitudinile pentru a putea fi mai apoi zidită, cea care a fost sacrificată de persoana iubită, tocmai pentru ca acea creaţie arhitecturală să se împlinească.
Ei bine, acesta e capătul de aţă/temă de unde Ani Bradea începe să-şi depene povestea în care (stră)fulgeră mai toate arhetipurile feminităţii, altfel o provocare, o mănuşă aruncată propriei persoane mai întâi de toate, aşa cum se şi descoperă cu fiece poem citit şi pagină dată.

O poezie a femeii văzute chiar ca spaţiu sacru, ea însăşi întreţinându-şi propriul mit, propria poveste a trecerii prin lume, trăiri răstignite între limitele durerii, disperării, a pumnului ridicat către ceruri şi resemnare.
O luptă grea cu ea însăşi duce poeta, cu propriile trăiri, o diferenţă mare între vis şi realitate anunţată încă din primele versuri ale cărţii: „Noptea visez marea calmă, ca o nocturnă de Chopin./furtuna mutată în mine/şi absenţa ta plimbată pe ţărmul pustiu.” (Poem liminar), sau, ca o subliniere a unei încercări de detaşare, dar şi de o anumită oscilaţie între femeia cerebrală care filtrează emoţia şi trăirile şi cea tentată să se arunce în valurile vieţii şi necondiţionat în braţele iubitului ea ajunge să vorbească despre propriile simţiri ca despre o femeie străină: „o femeie ciudată îmi proiectează pe retină/un diapozitiv cu imagini din alt timp (...) unde să-mi vii?/unde să-ţi fiu?/râsul grotesc al femeii şaman” continuă ea în poemul de început.
Ani Bradea aduce adevărate provocări în versurile ei, o pendulare stilistică între acea Ană şi Ana de-acum, o poezie amprentată de trăiri interioare, versuri analitice, versuri dintr-un spaţiu psihologic desprinse, o mai altfel de lume senzitivă.
Ei bine, pe acest tărâm al luptei interioare poeta introduce-n scenă „călăul”, personaj din ce în ce mai viu cu fiece pagină dată, în fapt un adevărat personaj liric de sine stătător, când adulat de femeia ce e oricând dispusă să-l asculte orbeşte, cu resemnare, când respins de cea pe care revolta şi cerebralitatea o fac să-şi renege trăirile: „Ziua-i prea albă pentru o poveste neagră./Încă o noapte, călăule, şi încă o zi!” (Noaptea-i prea neagră pentru o poveste albă), sau: „Nu poţi ucide, călăule, ce-a fost deja ucis!” spune ea sentenţios la finalul poemului „Cortegiul fecioarelor poartă doliu alb”, fără a face însă vreo referire - măcar sublită! - la faptul că ar fi captivată de cultura chinezească şi japoneză unde albul este culoarea morţii, nu a purităţii, ca în Occident şi în cultura noastră.
Chiar dacă dialogul continuu cu călăul pare a fi tema predilectă a cărţii ea este o pistă falsă, întrucât lupta cu propria persoană e dusă până la limitele trupului, minţii şi sufletului, acea trihotomie ce înnobilează orice femeie.
Ani Bradea subliniază bine tensiunea maximă din acest spaţiu (ne)limitat al lumii interioare, tuşele ei fiind măiestre, cuvintele sunt despicate cu fineţe de medic chirurg, construcţia poemelor amintind de supleţea catedralelor gotice: „Nu aprinde lumina./nu vorbi./nu gândi./lasă-te în voia simţurilor./ziua e a ta./noaptea mi-ai dăruit-o...” (Să trecem noaptea în ritm de tango!), sau: „Imaginile curg în sens invers.../Înainte ca tunelul timpului/să mă înghită/îţí scriu scrisori,/călăule,/scrisori din celălalt trecut.” (Mai scrie-mi despre tine, scrisori din alt trecut), sau: „Dacă eşti tu,/îmi spune călăul,/vino la mine pe ape!” (Dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!), sau: „Un tren a rămas înzăpezit în munţi./pe un peron aştepţi tu,/călăule./bujorii ţi-au însângerat securea” (Primăvara călătoreşte cu trenul noaptea).
Ei bine, frământarea nedisimulată din partea întâi a cărţii, din „Facerea”, temă biblică răstălmăcită, comprimată la nivel de individ, la o lume micro în aparenţă, pregăteşte cititorul pentru pasul spre cea de-a doua parte, „Rătăcirile”, parte unde zbuciumul interior e şi mai bine reliefat.
Trecerea de la o stare la alta nu face decât să sublinieze ba îngenuncherea, ba revolta, tocmai pentru că poeta vorbeşte despre o schimbare dorită, o continuă metamorfoză în care secretele lumii şi-ale vieţii par a fi numai de ea deţinute, calea pe care lasă să se întrezărească asta văzându-se cel mai bine în finalurile de forţă ale poemelor: „În oraşul crescut pe stâncă,/răsăritul,/călăule,/vine întotdeauna înaintea ta.” (II), sau „În cetatea medievală,/călăule,/regina urcă mereu 175 de trepte/spre eşafod” (III), sau: „Nu-i aşa,/călăule,/că nici tu nu ştii/cum se poate ucide o amintire?” (IV).
E o ciudată resemnare în faţa destinului, o continuă pregătire pentru întâlnirea iminentă cu implacabilul, un dialog străbătut din ce în ce de mai puţină rezistenţă spre finalul cărţii.
Aceste frământări relevă o lume interioară aparte, un univers întreg de imagini vorbind de acea luptă dintre dragoste şi ură, dintre pasiunea mistuitoare şi respingerea brutală, teme altfel principale fiecărui om, poeta neamintind de tracul debutului.
Poezia Anei Bradea e plină de o iubire transfigurată, de o iubire ca pedeapsă, traseu pe care detectezi uşor spaţiul existenţial provizoriu, dar şi atracţia magnetică spre continuitate.
Ani Bradea face din cititor un complice, de parcă am vorbi de o poezie interactivă, în care sunt implicate ambele dimensiuni feminine, laolată cu mintea, trupul şi sufletul fiecăreia dintre ele, sub ochii nemiloşi ai călăului temut şi adorat în aceeaşi măsură.
O poezie naturală, necontrafăcută, necerebrală, un debut nu târziu, ci un un debut minuţios pregătit pentru întâlnirea cu cititorul şi dezbrăcatul în public.
E o ştachetă pe care singură şi-a ridicat-o foarte mult, o autoprovocare imensă, deoarece nu toţi poeţii care-au debutat în foră au şi reuşit să fie măcar egali cu ei înşişi mai departe.
Nu dăm nume acum, pentru că nu ei contează, ci numai universul poetic al Anei Bradea, o lume împrejmuită mai mult din neçesitatea protecţiei, fapt ce trădează nevoia femeii de tandreţe şi grijă.
„Poeme din zid” - o carte în care Ani Bradea îşi trădează îndelungul exerciţiu liric, experienţa matură, relaţia ombilicală dintre ea şi cuvânt putându-i permite experimente stilistice menite să încânte cititorul îndeosebi prin fluenţa vorbirii, melodicitate şi o surprinzătoare simplitate.