Fâsurile politicii postdecembriste

  • Tipărire

Cică din decembrie 1989, mai exact după asasinarea cuplului Ceaușescu în chiar ziua de Crăciun, fapt care – desigur – l-a îndreptățit (sic!) pe necalificatul și traseistul Petre Roman să demareze politica de distrugere sistematică, România ar fi o țară democratică. Adică toate cele de pe aceste meleaguri urmează, cu încăpățânare politrucianisto-tâlhărească, linia demo(no)crației originale: cu legi făcute de hoți pentru hoți, prin care se ia de la săracii majoritari ca să se dea ciocoilor minoritari și cu obraz de toval; cu venituri de toată jena (câțiva lei sau – în caz fericit – câteva sute de lei pentru grosul românilor) și cu venituri bugetare (lefuri, pensii) nesimțite pentru „descurcăreții” cu rol decizional în muribundul stat la vedere, condiția sine-qua-non ca statul paralel să fie cu adevărat atotputernic și indestructibil, iar decalajul dintre veniturile minime și  cele maxime să devină realmente monstruos în țara considerată cea mai săracă și cu cele mai acute probleme economico-sociale și cultural-identitare din Uniunea Europeană;

cu pușcării la nivelul sanatoriilor de lux, îndeosebi pentru deținuții cu averi necușere, și cu sanatorii, ba chiar cu tot mai multe spitale, la nivelul pușcăriilor de odinioară; cu răufăcători care sunt compătimiți de autoritățile noastre nedemne și sunt puși în libertate de odioșii noștri legiuitori, tocmai ca să-și poată desăvârși atrocea lor menire de recidiviști ai demonocrației (criminali, violatori, tâlhari), timp în care oamenii onești și cu discernământ ai acestei țări sunt siliți de aceleași legi și autorități să se lase absorbiți în imensa masă a cetățenilor fără chip moral-spiritual; cu tot mai mulți „doftori” semidocți și tot mai puțini medici valoroși, dedicați profesiei până la sacrificiul suprem; cu un Minister al Educației și Cercetării care n-are nimic de-a face cu mult necesara cercetare și are foarte puțin de-a face cu educația și instruirea temeinică („meritele” sale constau în perpetuarea „hemoragiei” de materie cenușie și în sporul anual de analfabeți funcționali, cu sau fără diplome), însă a cărui penibilă tartoriță își permite să-l demită taman acuma, în vremuri de cumplită pandemie științifică pentru țară, pe Nicolae Zamfir, directorul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară, la drept vorbind cel mai titrat cercetător român al prezentului („părintele Laserului de la Măgurele, fost profesor în perioada 1997-2004 la universitatea americană Yale, a revenit în țară în anul 2004); cu politruci care-și spun de stânga, de centru sau de dreapta, dar care sunt cu toții o apă și un pământ (dacă nu uităm de dezastrul românismului în cele trei decenii postdecembriste, atunci culoarea politică reprezintă un veritabil abuz de limbaj!) și care fac tot ce le stă în putință întru imbecilizarea cetățenilor prin ceea ce, în noul context demonocratic, trebuie numite „canalii de tembelizor”.
    Da, căci jigodiile care dau din coate și comit toate nelegiuirile posibile ca să înșface butoanele puterii, știu prea bine că un popor spălat pe creier este mult mai lesne înlănțuit într-o cârmuire dezastruoasă pentru grosul poporenilor, însă sfidător de avantajoasă pentru ciocoimea internă și externă (bunăoară, punerea întregii noastre economii pe butuci, expatrierea milioanelor de români, înstrăinarea a circa 50% din pământul sfânt al țării, mătrășirea pădurilor, demențialele retrocedări și renunțări la însemnate bunuri naționale, precum moștenirea Emanuil Gojdu, pe scurt, recunoașterea explicită, respectiv încuviințarea implicită de către politrucii postdecembriști a statutului de colonie al României), chiar dacă unii dintre concetățenii luminați îi dau dreptate scriitorului George Orwell că „Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice”.
    Numai că vocea calitativă a acestor compatrioți de excepție n-are șanse să fie auzită de vulgul înfloritor în submediocritatea sa, motiv pentru care sistematic pierde în fața votului eminamente cantitativ al maselor păcălite de politruci.
    Tocmai de aceea, oricât de bine ar sta într-o țară lucrurile cu democrația și politica (firește, nu e cazul României, unde ele nu sunt nici măcar suportabile), omenirea nu trebuie să dea uitării opinii de felul următor: „Politica s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost” (Voltaire); „Un politician bun este la fel de neconceput ca un hoț cinstit” (Henry Louis Mencken); „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain); „Pune Guvernul să conducă deșertul Sahara și în cinci ani vei descoperi că e lipsă de nisip” (Milton Friedman).
    La această listă de fâsuri politrucianiste, mai adaug două fâsuri dâmbovițene de dată recentă:
    1)Principala preocupare a orbanienilor n-o constituie pregătirea cât mai bună pentru deschiderea noului an școlar, care la urma urmei se cheamă viitorul României, adică așa cum se vede și se aude în țările dezvoltate ale lumii (tocmai de aceea ele sunt avansate și prospere!), ci câștigarea cu orice preț a alegerilor locale din 27 septembrie, indiferent de costurile economico-sociale ale acestei aventuri;
    2)Moțiunea înaintată de PSD și caraghioșii lui aliați (ALDE, Pro România, UDMR) pentru dărâmarea Cabinetului Orban și care pe 31 August, Ziua Limbii Române și (absolut întâmplător) a votului în Parlament, n-a întrunit nici măcar cvorumul, necum să treacă. Dar eu spun că această mascaradă nu trebuie pusă nici pe seama trădării unor pesediști, nici pe seama neloialității pontaurienilor, nici pe seama tradiționalului joc la două capete al udemeriștilor, ci revine în întregime statu quo-ului politrucianist din acest moment: Nimeni din opoziție nu-și dorea cu adevărat înlăturarea orbanienilor de la guvernare, acuma în plină pandemie, cu economia varză, anul școlar nepregătit și, desigur, cu câteva luni înaintea alegerilor parlamentare! Așa că totul a fost doar un infect joc de imagine, chipurile că opoziția (jenantă, majoritară și neunitară) este permanent cu ochii pe putere și, în cazul în care nu-și face datoria față de țărișoară și scumpii (!) săi cetățeni, ea este pregătită să-i ia locul, ca lucrurile să meargă la fel sau chiar mai prost ca înainte.