SCRISORI DESPRE DEMONI ŞI SFINȚI CU IOAN ROMEO ROŞIIANU

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Miercuri, 26 Aprilie 2023 08:43

Scris de Valentin Lupea

Accesări: 341

          Se pare că volumul de faţă, SCRISORI DESPRE DEMONI ŞI SFINȚI, Editura ETHNOLOGICA, din Baia Mare, împreună cu celălalt volum, SCRISORI DE DRAGOSTE NEEXPEDIATĂ, (2016), Editura GRINTA din Cluj -Napoca, stă la baza procesului de scriere al SCRISORILOR lui Ioan Romeo Roşiianu, cele două volume jucând rolul precursorului, al deschizătorului de drumuri într-un domeniu al genului liric al literaturii române culte mai puțin explorat, dacă nu cumva aproape deloc, cel al SCRISORILOR.
          Cele două cărți sunt continuate, apoi, în stilul şi-n domeniul de acum specifice lui Ioan Romeo Roşiianu, de restul SCRISORILOR, după cum urmează: SCRISORI DE DRAGOSTE PIERDUTĂ, (2018), Editura eCREATOR din Baia Mare; SCRISORI DE DRAGOSTE IROSITĂ, (2019),Editura eCREATOR din Baia Mare; SCRISORI CĂTRE IZOLETA, (2020), Editura DETECTIV LITERAR din București.

          Concomitent, Ioan Romeo Roşiianu este coautor la încă trei volume de poezie, din acelaşi ciclu: SCRISORI DE DRAGOSTE ETERNĂ, (2018), Editura eCREATOR din Baia Mare, alături de doamna Alina Florica; SCRISORI ŞI DESTIN, (2018), Editura eCREATOR din Baia Mare, alături de aceeaşi doamnă Alina Florica; SCRISORI DE DRAGOSTE NEMĂRGINITĂ, (2019), Editura eCREATOR din Baia Mare, alături de domnul Iustinian George Paiuc.
          Un loc aparte îl ocupă în această ierarhizare, o altă carte de poezie, SCRISORI DESCHISE TRUPULUI TĂU, (2000), Editura UNIVERSITĂȚII DE NORD din Baia Mare, volum prin care Ioan Romeo Roşiianu bate primii țăruşi la fundația SCRISORILOR, fundație formată din primele două volume enunțate la început, apărute în acelaşi an, 2016.
          Spunem lucrul acesta deoarece a fost nevoie să treacă 16 ani până când ideea SCRISORILOR să prindă rădăcini în gândirea autorului, după care, scrierile din seria SCRISORILOR să țâşneaecă de la sine, aşa cum ţâşnesc şuvoaiele primăverii artistice din stânca creaţiei literare a autorului.
         Cartea domnului Ioan Romeo Roşiianu, SCRISORI DESPRE DEMONI ŞI SFINȚI, cuprinde 50 poeme, poeme în care este invocată Divinitatea, alături de sfinţii din catedrală, dar şi Demonitatea (demonii), chiar dacă-n titlul cărții ordinea este inversă, cuprinde şi o serie de informații etimologige despre unele entități religioase sau agrare, cum ar fi Pricop sau Pricopie (sărbătoare bisericească populară, 8 iulie, în cinstea Mucenicului Pricopie, numită şi Ziua Lupilor, tăranii o serbează ca să nu le fie vătămate vitele, termenul Pricopie derivând din grecescul PROKÓPIOS: "... Iubita mea e Pricopul străvechi / divinitatea agrară de care au auzit strămoşii noştri / înainte de venirea Apostolului Andrei în Dobrogea / veche la o mare veche / el a vorbit lumii vechi despre o lume şi o ordine nouă / când am fost în peştera lui joasă mi s-a făcut frig / în biserica de piatră / din uşa grotei Pricopul ce veghea / la coacerea grânelor şi la binele strămoşilor noştri / îmi făcea cu
mâna / mi-a luat copilul pe genunchi şi-n părul lui / a împletit cosițe de viață şi rod..."(SCRISOARE DESPRE PRICOP ŞI ZIUA ÎN CARE S-A ÎNECAT LUNA); Consus (un zeu secundar la romani), care "... păzea semănăturile să dea rod / zeul pământului şi al agriculturii nu a fost prietenul / lui Dumnezeu / Iubita mea plină de rod în simțire şi sânge / El l-a pus pe Pricop să topească puntea de ceară / pe care mergea Luna-nspre Soare ca să-i fie mireasă /(...) / e Ziua Lupului / ziua în care lupul îşi poate schimba înfaţişarea / ..."(SCRISOARE DESPRE PRICOP ŞI ZIUA ÎN CARE S-A ÎNECAT LUNA); Cosmandinul (ziua de 1 iulie în calendarul creştin ortodox, închinată sfinților Cosma şi Damian >>Cosmandin, "doftori fără arginți": "IUBITO, astăzi e ziua în care lui Dumnezeu / i se face mereu milă de sufletul meu / în tinda bisericii joase bucata de prescură / mă-ndestulează goneşte gândul rău şi tristețea / din inima mea / e ziua în care romanii străvechi / se închinau lui Apollo, iubito / e ziua în care geții cei mândri trăiau / sub semnul Cosmandinului şi-a Anei Foca / două popoare din două colțuri opuse de lume / vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi credință / la fel şi noi, Iubita mea, din două colțuri diferite / de viaţă am făcut punte între sufletele noastre / la marginea lumii..."(SCRISOARE DESPRE COSMANDIN ŞI ANA FOCA),cu trimitere directă la sărbătorile Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) şi a Sfântului Mucenic Foca (23 iulie), în calendarul bisericesc ortodox, aducător al arşiței solare care usucă şi pârjoleşte recolta, în special cea a viței - de - vie. Ana Foca este o reprezentare mitică atestată de etnografi, în Transilvania şi-n Banat.
          Datorită lui Ioan Romeo Roşiianu, s-a încetăţenit deja în literatura română şi implicit şi-n teoria literară, SCRISOAREA, ca specie literară a genului liric, alături de EPISTOLĂ, fiind totuşi altceva decât aceasta. Nu vorbim aşadar despre epistolă ca specie literară, deoarece SCRISORILE lui Ioan Romeo Roşiianu diferă mult de epistole, atât ca structură lirică, cât şi din punct de vedere tematico - ideatic.
          În SCRISORILE sale, el, autorul, apare în postura unui romantic întârziat, un romantic modern, dacă expresia este fericită, un aed al zilelor noastre, dar şi un filosof şi-un gânditor profund asupra problemelor existențiale ale lumii moderne, implicat în nişte iubiri unice, toate-ntr-o singură direcție, cu şi spre "iubita", care este aici un element poetic devenit o marcă, dar şi un pretext, o iubită care ascultă şuvoiul destăinuirilor eului liric, existând sau neexistând, o închipuire poate, rămânând doar un splendid pretext al eroului de a monologa el cu el însuşi.
          Spațiul în care se fac aceste destăinuiri este un spațiu citadin, pe alocuri montan, plin de un realism atât de crud, în care fiorii cutremurători apar la fiecare pas, un spațiu citadin din care nu lipseşte durerea crudă şi amară dusă până la paroxism, revolta extremă împotriva lumii şi a Divinității, a sfinților de pe pereții catredalei din centru, a corului bisericesc care execută partituri religioase, a litaniilor din fața altarului şi aşa mai departe.
          Moartea, ca element al trecerii şi al experienței pentru dincolo, este omniprezentă. Este o stare de a fi sau a nu fi. Este opusa Naşterii. Este ceva macabru care apare, sau trebuie să apară, este aşteptată, nu pentru că e dorită, ci pentru că este inevitabilă. Este o stare de a da socoteală, un fel de izbăvire, motiv pentru care-şi pierde din temerile provocate şi vărsate asupra eroului liric: "IUBITO,  niciodată nu mi-a fost atâta frică de moarte / ca acum / niciodată, Iubito, moartea nu a fost atât de aproape / de mine / i-am simțit respiraţia rece în ceafă / sângele îngheța în vene / aerul se stafidea în plămâni şi pe cărarea ce ducea / mereu înspre tine urmele mele-au fost / acoperite de vânt / aşa a fost,  Iubito, în ceasul acela de seară moartea / a venit şi m-a găsit singur acasă / eroii din cărți au făcut zid în jurul trupului meu / plăpând / metaforele au dat cu poeme în ea cuvintele / închideau uşa ferecau calea spre inima mea / picturile m-au ascuns în culorile lor şi cu respiraţia / întretăiată desenam alte pânze în spaţiul speriat / mirosea a coşmar şi-n liniştea făcută fărâme / mi-era mai dor de tine ca acum..."(SCRISOARE DESPRE MOARTEA MEA).
          Moartea nu este singură. Ea e însoțită mereu de opusul ei, de dorința de viață, de a trăi, de a fi, de a exista şi de a ființa în această lume, aşa cum este ea. Este însoțită la tot pasul de iubire, de dragoste care se interpune între viață şi moarte, între a fi sau a nu fi, ca un fir roşu dădător de speranţe. De fapt, roşie este şi culoarea sângelui, iar tema sângelui este mereu întâlnită la Ioan Romeo Roşiianu:           "Aşa a fost iubito, când în mintea mea obosită / ai dat năvală cu rochia ta de voal / era străvezie clipa era ceasul meu străveziu / ca secunda pierdută-n minut / în sângele meu s-a dat alarma de moarte / din ceasul naşterii mele / clipa dusă stă la temelia aerului încă nerespirat / fac de veghe la căpătâiul luminii şi mă / năpădeşte întunericul din toate părțile / Dumnezeul cuvintelor s-a supărat pe
mine / pentru tăcerile mele îndelungi / Dumnezeul tăcerii s-a supărat pe mine / pentru că am vorbit prea mult "(Ioan Romeo Roşiianu - COPERTA A IV A CĂRȚII).
          La urma urmei, cine nu se teme de moarte? De multe ori bravăm, dar de temut ne temem, nu pentru că vom muri, ci pentru veşnicia morţii, pentru veşnicia nevieţii şi a tăcerii.
          Cu toții căutăm să ne sprjinim pe ceva, în faţa ei. Cazul în speţă, pe cărțile scrise şi pe cele nescrise încă, pe eroii din ele, pe metafore şi pe epitetele acestora, pe spusele şi nespusele ce le va mai spune încă umanității, iar lucrul acesta nu este puţin.