Liturghii săvȃrṣite

  • Tipărire


despre   “Liturghia primăverii”   

de Cornelia Vaida
     
    Debutul poetei Cornelia Vaida vine ca urmare a unei mai vechi bune vestiri, de mărturisire a tuturor revelaţiilor trăite. Poezia ei este aproape magică pe alocuri avȃnd valoarea unor descȃntece, unor incantaţii cu valoare ascunsă de mantră. “Liturghia primăverii” o face cu disperarea cu care Demetra a încercat să-ṣi recupereze fiica (pe Persefona) spre a face loc primăverii, pentru învierea naturii ṣi înţelegerea sacrului prin liturghia învierii, pentru recuperarea infinitului “într-o floare… iubita din vremuri a soarelui treaz”.
    Buna Vestire, de venire a Fiului (copil frumos) de “dincolo de veacul acesta”, este mai mult decȃt o epifanie fiindcă este anterioară “în curgerea fără hodină a timpului” ca mai apoi prin “frumoase trigonometrii / ṣtiute doar de cei iniţiaţi” (probabil masonii), să ne înalţe spre slavă în locuri unde “toţi binecuvȃntaţii pămȃntului” să-ṣi lase “mormintele goale, acoperite de iubiri ascunse / vremelnic” ṣi copilului iubirii (Fiului) să-i spună cu smerenie, sfiiciune ṣi supunere :  “ Bine-ai venit copil frumos “.


    Pot fi de acord cu zdrobirea crucilor decȃt ca pildă pentru că pȃnă la urmă crucile mormintelor au valoare de monument prin inscripţia INRI, Domnul Iisus fiind ṣi împăratul nostru. Este adevărat că planeta ar fi mai veselă, frumoasă ṣi primitoare fără cruci de osȃndă, (n-ar mai fi nevoie de crucificări) unde pȃnă ṣi moartea s-ar lăsa educată cu spiritul dragostei  (“Să faci miṣcări de două ghidaṣe / cu cȃntece cereṣti aduse / nu în muţenie să faci”). Frumos, în felul acesta doamnei de doliu permanent i se propune un ṣomaj poate meritat.
    Comite poezie aproape descȃntec în “Ḯntrebare” ṣi în “Și mi-e dor” în care dragul (sentimentul de dragoste) să devină stăpȃnitor ṣi cu drept de colindat “prin păduri, / pe deal, pe vale / tot cu îngeri de lumină / din a cerului cărare” iar în “Lasă-mi dorul” chiar descȃntă :
        “Lasă-mi mama, lasă-mi dorul
          Să se toarcă cu fuiorul
          Peste ochi, peste sprȃncene,
          Peste patimi
          Peste vreme.
          Nu-i dau drumu la hodină
          Să se-aṣtearnă-n rădăcină,
          Nici în ochiul corbului,
          Nici în limba ṣarpelui !”
     Ḯntȃlnirea cu timpul (cel care ne macină ṣi ne măsoară destrămarea) morar sieṣi dar ṣi al trudei de-o vară care în neodihna lui nu căuta numai vindecare ci “căuta doar petale de floare ṣi culoare / ṣi poate un strop de apă rămasă după Potop”.
    Ca o vestală a societăţilor agrar-arhaice Cornelia Vaida descȃntă “Mai trece-un nor ṣi dă cu ploaie / în vara asta se înmoaie !” ṣi “E vȃnt pribeag / de vreme bună … închide ochii spre hodină / ṣi las-să curgă-ncet Lumina !”.
    Ḯn dragoste n-o interesează decȃt calea dreaptă ṣi pură pȃnă la capăt, “Vreau curăţenie-n ogradă / ṣi puritate-n mers ṣi-n gȃnd / vreau lacrima de bucurie / ṣi-n cerul vieţii ṣi-n mormȃnt”.
    Trăieṣte clipa cu voluptatea bucuriei asociind ṣi “îngeri cunoscători ai destinului”, (“doar un pic de răbdare … / Glicina pămȃntului e pregătită să-nfloare … Și toate prind rod ascultător în puterea CUVȂNTULUI / Să ne bucurăm aṣa cum se poate !”) iar “Din zilele toate face (făcurăm) dumineci, întregind sărbătoarea”.
    Suferinţa personală o resimte ca o Golgotă în care Domnul Iisus îi alină “ziua cea grea” binecuvȃntȃnd-o.
    Răcnetul omenesc al Domnului Iisus (“în roua lăsată pe pămȃnt / se naṣte în mare durere / iubirea în sufletul sfȃnt”…) ELI, ELI LAMA SABACTANI uimeṣte (fiindcă “Rupȃndu-se-n două capateteasma bisericii / Și crucea căzu sfărȃmată de pe al vieţii mormȃnt”).
    Și deṣi sacrificiul Domnului s-a făcut în numele iubirii pure (dragostea) , promiscuitatea vremurilor de acum o revoltă mai ales că relaţia bărbat – femeie este supusă unor pervertiri permanente (a se citi perversiuni) ṣi o întristează fiindcă : “Dedate-s femininele la rele / Și-ṣi pun poeme-n coapse ṣi pe spate / Căutătoare bete-nfrigurate / Doar de noianele plăcerii ṣi plȃng apoi cȃnd omul nu mai poate / Și nu se văd că-s despuiate…” lucru care-i stȃrneṣte grave îndoieli deṣi se amăgeṣte “ṣtiu ṣi cunosc ṣi dincoace ṣi de dincolo de rost”, drept pentru care consemnăm întreaga poezie :
        “De ce-mi vii tu îndoială la mine?
          Cu gȃtul sucit cu păr încȃlcit
          Aṣa nepieptănată în zori?
          Cine naiba ţi-o zis că pun seamă pe tine?
          Și-ţi cȃnt o priceasnă de vȃnt?
          Mă doare-ntre toate viralele voastre de pe pămȃnt!
          Și chiar împotrivă repar ṣi gȃndul
          Și gardul ṣi omul înfrȃnt,
          Mă doare la basca lui domn plotoner
          Ori la somnul prea alene lăsat într-o ureche peste pămȃnt!
          Eu pot ṣi-am să fac tot de pot pentru Cuvȃnt!
          Știu ṣi cunosc ṣi dincoace ṣi dincolo de rost
          Aṣa că taci ṣi te du, pe unde-ai venit, TOMNA_AMU!”
    Nu pare să se lase biruită de nicio mȃhnire fiindcă ṣtie că-i vegheată de steaua ei (în numele căreia) îi scrie lui Dumnezeu, care zȃmbind îi pune pe frunte un triunghi ṣi-un curcubeu (“Și zȃmbind în frunte-mi puse un triunghi ṣi-un curcubeu / Să le-aduc aici cu mine doar spre bine nu spre rău”) ṣi-o îndeamnă să-ṣi facă “horincă din pere puturoase”.
    Apoi ca să ne convingă că umorul are valoare salvatoare pune o întrebare grea “Doamnă, ce vă recomandă?”
        “Doamnă, ce vă recomandă?
          Guţa, Cuţa, multă larmă
          La coliba Fata-n iarbă
          De ţucat întors pe dos…
          Ḯn perṣeie ca la popă
          Cȃt de multă lume fie.
          Ce cultură măi bădie?
          Nu vezi că e valea seacă?”
    Ḯn tot ce ne-a sugerat Cornelia Vaida se pare că ṣtie, ca ṣi prinţul Mîskin, că frumosul (frumuseţea) va salva lumea ṣi că osȃnda celor abătuţi de la legea firii va veni negreṣit.
    Sunt onorat să o întȃmpin ṣi să o încurajez pe Cornelia Vaida la debutul ei în poezie  ṣi sunt convins că autentica-i sensibilitate o să o ajute să dobȃndească o notorietate pe care o merită de pe  acum.