TEATRUL CETĂȚII - ANTOLOGIE DE TEXTE SCRISE și apărute la editura eCreator, Baia Mare, 2020

  • Tipărire


Aflăm din scrierile publicate în antologie păreri despre teatrul ca spectacol, texte referitoare la „spectacolul vieții”-opinii despre teatrul ca operă literară a scriitorilor, despre teatrul ca spectacol cu actori pe scenă, dar și despre teatru ca spectacol cu actori pe scenă-fără spectatori, aceștia urmărind spectacolul de acasă-transmiterea fiind online.
 Promotorul și realizatorul acestei antologii este editorialistul prolific, directorul editurii eCreator-scriitorul poet Ioan Romeo Rossianu; cartea apare în anul 2020 ca un corolar al atragerii spre comunicare prin scris a creatorilor din Maramureș și nu numai-de la cei mai în vârstă până la cei mai tineri care, așa cum afirma Ioan Romeo Rossianu că :„numai în ochii lor abia limpeziți spre maturitate-putem vedea viitorul și să investim toate cunoștințele, emoțiile și aprecierea noastră în ei, măcar pentru faptul că și alții, cândva, pe noi, ne-au învestit cu toate acestea.”


Nu pot să încep prezentarea unora din scrierile acestei antologii fără Caragiale. El este al nostru, parc-ar trăi chiar și acum-fiindcă a întrezărit multe din tarele societății românești care s-au perpetuat până-n zilele noastre-mai ales cele referitoare la politica alegerilor. Regizorul de azi  a lui Caragiale  nu poate ignora tradiția, pune-n scenă comediile celui mai mare dramaturg al nostru pentru a ne întâlni și noi cu acele personaje și uneori ne recunoaștem în ele. Prof. Nicolae Dina scriind articolul „Comicul de limbaj în operele lui I. L. Caragiale” amintește de dascălul Bazil Drăgoșescu-care l-a învățat pe Caragiale să scrie corect românește și căruia îi purta o veșnică recunoștință, scrie despre Octavian Goga care-l botează „Moș Virgulă”(într-adevăr, virgula joacă un rol important în scrierile lui Caragiale, aceasta putând schimba complet mesajul transmis în lipsa ei); face o analiză a comicului de limbaj, fraze în care apar contradicții: „industria românească e admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire, …după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani, …Ghiță Pristanda: Eu cu cine votez? etc.
Acum mai bine de două veacuri Iancu Văcărescu scria crezul său în legătură cu această artă a teatrului: „V-am dat teatru,/ Vi-l păziți/ Ca un locaș de muze;/Cu el curând veți fi vestiți/ Prin vești departe duse!/ Cu el năravuri îndreptați,/ Dați ascuțiri la minte,/ Podoabe limbii noastre dați/ Cu românești cuvinte!”
Urmând peste veacuri acest îndemn marele om de teatru Radu Beligan afirma că: „Teatrul e un act de viață și ca atare el nu are cum face abstracție de  ceea ce a trăit  și de ceea ce a dobândit prin experiență, cu personaje solid împlântate în real, cu spectacolul întemeiat pe importanța cuvântului și a trăirii actorului. (Radu Beligan-„luni, marți, miercuri…”p.97). Astfel Prof. Drd. Petronela Apopei-prof. în județul Harghita scrie un articol  cu titlul: „Teatru, muzică, poezie-modalități de învățare a limbii române” în care-și descrie experiența în munca de instruire și educare, dar mai ales de însușire a limbii române într-o școală cu limbă de predare maghiară- unde dânsa funcționează ca profesor de limba română,
  m-am regăsit în acest apostolat pe care l-am desfășurat cu mai mulți ani în urmă și mă bucur că în acest caz „dascălul care e „teatrul” a reușit să-i învețe” multe lucruri pe elevii de etnie maghiară și să-i apropie de limba română care este limba țării în care viețuiesc atât ei cât și părinții lor! Dar și poezia și muzica colindelor a avut un impact pozitiv asupra intelectului acestor copii-elevii acestei profesoare au reușit să comunice facil în limba română. Felicităm aceste inițiative moderne în abordarea procesului instructiv-educativ în școlile cu predare în limba maghiară înfăptuite de prof. Petronela Apopei!


Dragostea față de carte în general și față de cuvântul scris care se reține în urma lecturării mai multor cărți-  a dat naștere articolului  „Fragmentarium” scris de Dumitru Augustin Doman din care reținem la rândul nostru: „Portretul cititorului absolut? Un schelet cocoșat, deasupra unei cărți cu un strat gros de praf și cu fragmente mici de file de hârtie zburând prin aer ca puful de păpădie primăvara. sau:
 Când chipul din oglindă e cel adevărat , și nu al tău, trebuie să intri în panică, Când personajul din carte e cel adevărat, și nu tu, cititorul, e bine să-ți amintești de Doamna Bovary, de Don Quijote. sau:
Gândirea zboară(și imaginația) iar cuvintele merg pe jos, iată toată drama scriitorului!”.
Scriitoarea Mioara Bahna publică o recenzie literară referitoare la piesa de teatru scrisă de Matei Vișniec cu titlul „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”-piesă scrisă-n 2004 și jucată mai întâi la Cluj, apoi la Paris-  în străinătate, în Franța unde a trăit autorul până la moarte. Această piesă de teatru se vrea a fi un omagiu subiectiv adus lui Cioran-lucrare pe care o caracterizează chiar autorul ei M. Vișniec;  în acest fel se aduce-n prim plan personalitatea lui Emil Cioran luând în considerare viața și opera lui, personajul principal e marele filozof-dar și „memoria” sa-devine personaj; el poartă mereu cu sine o cheie-a cărei utilitate a pierdut-o, cu care, uneori, închide încăperi-unde se află personaje, sugerând poate pierderea accesului la trecut-o dată cu pierderea memoriei, dar și ireversibilitatea timpului.
Închei analiza aceasta în cuvintele lui Emil Cioran: „Orice limbă e un continent, un univers, cel care și-o apropie-e un cuceritor.”
Prof. Carmen Mihaela Coca-maestru al sportului, arbitru federal de gimnastică ritmică și arbitru internațional de gimnastică ritmică- scriind articolul : „Gimnastica ritmică-artă a mișcării corporale”-dă o definiție acestei discipline sportive : „care este exclusiv feminină, care vrea a pune în lumină sufletul și natura femeii. Prin conținutul motric bogat, prin fluența, armonia și eleganța mișcării corporale, gimnastica ritmică este situată la granița dintre sport și artă.”
Prin analiza detailată a instrumentelor și a componentelor acestei arte ca: ținuta artistică, armonia mișcării, amplitudinea mișcării, ritmul și muzicalitatea, expresivitatea corporală, îndemânarea la diferite tipuri de exerciții-toate informațiile dezvoltă și precizează ideea că sănătatea vine din mișcare, exercițiile dau echilibru și fericire omului.
Conf. Univ. Dr. Diana Cozma relatează în „O fărâmă de vis” cum a luat naștere monologul dramatic „Hăul”-scris în 1994 de dramaturgul francez Christian Palustran;  prin traducerea și reprezentarea lui pe scena Teatrului de Stat din Turda în stagiunea 1996-1997 unde rolul principal l-a avut Diana Cosma-în rolul femeii care-și dorea cu ardoare un copil. Erau mai multe scene: „adevărate incursiuni în  lăuntricitatea ființei umane…o femeie care rămâne însărcinată de mai multe ori, dar, de fiecare dată, pierde sarcina.” Visul ei devine un coșmar și astfel obsedată, apare încă un personaj alături de ea și anume „sălbăticiunea”-tema piesei era de fapt „maternitatea”.
Spectacolul a fost o reușită din perspectiva actorului care a încercat să se contopească cu durerea femeii aflate într-un moment de cumpănă a existenței-iar din perspectiva spectatorului finalul „e deschis” la interpretare: „Spectacolul se sfârșește pe muchia subțire dintre real și ireal, o muchie care e asemenea  unei punți de legătură între aceste lumi. Și pentru că femeia își află împlinirea ca mamă în acest spațiu figurat ca punte între lumi, spectatorul nu știe dacă femeia își va împlini destinul  ca mamă într-o realitate existențială concretă sau va continua să bântuie  prin culoarele iluziilor sale, nu știe dacă bebelușul ei va fi o ființă concretă sau va rămâne o fărâmă de vis.”
Virgil Diaconu precizează în articolul: „Glorioleta poeziei lui Mircea Cărtărescu”-că ultima carte de versuri a lui  M. Cărtărescu: „nu striga niciodată ajutor” nu poate fi receptată emoțional-cum ar fi și firesc; se spune că sunt versuri modest-mediocre, un volum care se vinde numai datorită publicității ce i se face și notorietății autorului-fost lider al generației 80; e o realizare poetică precară, cu o viziune realist-depresivă, unele poezii de extracție pur manelistică, expresii contorsionate(„chiar și eu nu plâng”)-expresii eliptice, filozofie ieftină(„înainte de a fi/ nu am fost/ după ce-am fost/nu voi mai fi/ și nu sunt/ în timp ce sunt/ copil nesăbuit/ mort fără să fi trăit/ viu fără viață/; giumbușlucuri lingvistice, scriere fără semne de punctuație, cu vers liber, vers fără imaginație și forță emoțională-acestea sunt atributele în care este încadrată poezia lui Mircea Cărtărescu de către Virgil Diaconu. De altfel și M. Cărtărescu recunoaște că: „vânzarea cărții sale nu e deloc o garanție de valoare.”
Încă o dovadă că: „veșnicia s-a născut la sat” ne aduce Prof. Univ. Dr. Ilie Gherheș în articolul „Satul maramureșean- topofilie și identitate națională românească”-scris cu mult suflet, energie și har. Sentimentul topofiliei se spune că este un „dat esențial” care a fost, a rămas și va rămâne la noi în satele românești cu referire în special la „spiritul locului” în Ardeal unde istoria se trăiește mai acut. Dacă odinioară tinerii se întorceau în țară după câțiva ani de muncă în străinătate, acum sărăcia îi dezorientează; totuși sufletul autorului Ilie Gherheș e mereu tânăr și optimist, relatează emoționant unele întâmplări care l-au făcut să creadă în satul românesc ce va dăinui în eternitate, la fel sufletul de român nu se schimbă-dovadă stă atitudinea unchiului său Grigore care sărută pământul casei părintești având credință în spiritul locului natal, aduce exemplul celebrului taragotist Dumitru Fărcaș care este îngropat  în grădina casei părintești din Dealul Groșilor-și nu în ultimul rând salutul creștinesc –„Lăudăm pe Iisus!” Care se mai aude în satele românești. Concluzia autorului-spre deosebire de mulți alți autori care abordează „tainele” satului românesc este aceea că: „satul românesc nu-i pe moarte, chiar dacă i se cântă prohodul de atâta și atât amar de vreme.”
Ca un adaos la ceea ce relatează Prof. Univ. Dr. Nicolae Iuga în articolul „Cum anume literatura de ficțiune poate fi mai adevărată decât istoria”-la această întrebare aș răspunde și eu afirmativ ca și autorul aducând ca exemplu literar romanul „Ticăloșii” scris de Astaluș Ioan-scriitor care prin exercițiul imaginației creatoare își închipuie în mod realist amănunte din viața și activitatea  „Marelui Învățat” care a fost Gheorghe  Șincai. În acest caz, ca și în multe altele, de altfel-„personajul literar bate viața”; se povestesc lucruri care s-ar fi putut întâmpla; Aristotel scria că: „Literatura este mai cuprinzătoare și mai adevărată decât Istoria”-viața reală este mai puțin reală decât viața descrisă de  către Tolstoi în romanul Anna Karenina( a spus W. James-filozof american)- În legătură cu ideea abordată de Prof. Nicolae Iuga dacă literatura poate fi „o știință a răului” se răspunde  afirmativ-se dau exemple din literatura clasică: Antigona de Sofocle, Medeea-Seneca, Demonii de Dostoievski etc.
Și, deoarece teatrul e oglinda vieții-Conf. Univ. Dr. Janosi Maria Magdalena scrie articolul „Teatrul și societatea” dând o definiție a teatrului ca fiind și „barometrul cultural„; se trec în revistă primele forme de teatru care au fost consemnate în Tg. Mureș în 1792; au venit alte trupe de actori în 1932; se prezintă articole din presa vremii în legătură cu activitatea teatrală, se dau sfaturi: „respectă-l pe actor și nu-l ponegri, stimate public…actorul nu te distrează doar, ci îți ascute mintea, îți cizelează sufletul, îți înnobilează inima”-primul teatru permanent în Tg. Mureș a fost în 1946, apoi cu timpul Teatrul Național din TG. Mureș este structurat în două companii:„ Liviu Rebreanu” și Tompa Mikloș -fiecare companie are actorii ei de limba română, respectiv maghiară.
Se spune că în Tg. Mureș în ultimul timp au apărut companii private de teatru care au identificat constant nevoia unui dialog între cele două comunități, am realizat că doar cultura le poate apropia , se zice că „acolo unde școala și familia tac, poate vorbi teatrul”. Deoarece actorii sunt ochii și urechile societății-un regizor român –Alina Nelega cu unul maghiar pun în scenă spectacolul „Double Bind” (Legătură dublă)-în care se inspiră din propria viață, captează bucăți de realitate, e un spectacol din zilele noastre, un teatru documentar despre conviețuirea româno-maghiară: „Majoritatea își asumă durerea și mânia. Majoritatea își recunoaște tendințele dominatoare și abuzive. Majoritatea realizează că nici măcar nu e nevoie de represiune, pentru că se blochează singură. Majoritatea se simte izolată și exclusă, în ciuda aparenței de putere, își trăiește durerea și furia de a nu fi înțeleasă. Majoritatea recunoaște că abuzează uneori, pozând în rolul de victimă.”
Prof. Dr. Daniel Luca scrie o cronică la Trilogia Popescu E. Napoleon de Ștefan Goanță care îl are în centru pe adolescentul Popescu E. Napoleon(Neluțu) și călătoria acestuia între satul natal și orașul în care urmează liceul-e o călătorie inițiatică în Oltenia anilor 1944-49-ani în care societatea românească suferă o „ întoarcere când pe față, când pe dos.” Metoda de cercetare a bolii umane se arată a fi studiul de caz, se definește boala în general și se analizează boala aceea necunoscută până acum-înnegrirea sufletului, boala sufletească a statului(a nu face nimic); imagini grotești de oameni bolnavi, clasificare de boli și bolnavi-o lume demnă de Malraux(Florile răului) .
O piesă de teatru tragi-comică modernă :„Stripteuse la Bazin”-scrisă de Cristian Stamatoiu-este prezentată de Conf. Univ. Dr. Radu-Silviu Olăreanu în articolul cu titlul „Comedie horror sau oroarea de comedie”-piesa se joacă la Tg. Mureș, acțiunea se petrece în iarna anului 1989, cu personaje pitorești care vor să creeze o atmosferă de comedie tragică-iar o replică este semnificativă: „Se scapă lumea de tiranii văzuți care vor fi înlocuiți cu cei nevăzuți”-zicea unul din personaje pe nume Babu; celelalte personaje se numeau Șotca, Potcă, Baba, Iada, Moartea, Dezmorțilă…ca într-o spirală a timpului totul se desfășoară invers, invers…e, de fapt, dimensiunea timpului din noi care încercăm să amestecăm prezentul cu trecutul și cu viitorul.