Lecţia primăverii cuvântului

  • Tipărire


(Raul Alexandru Mitruţi – „Scările imaginaţiei”, Ed. eCreator, 2020)


             Greu de crezut că se mai petrec şi lucruri minunate, nu neapărat la modul închipuit, ci mai degrabă în sensul declinării fericite a accepţiunii de firesc. În vremuri de tâmpire progresivă, când analfabetismul funcţional ajunge legalizat din umbră, mai sunt însă pajişti însorite unde umbra nu ajunge. Încă mai avem dreptul la emoţie, şi şansa ca aceasta să se producă. Curios, surprinzător sau aproape interzis, nativul şi educaţia încă îşi mai pot determina rostul lor în acceptul valoric.
             Raul Alexandru Mitruţi este un tânăr deja visător, nu doar din pricina vârstei sale, ci şi din perspectiva visurilor pe care le poate ajunge. Conştient de sine, cu toată peisagistica visurilor la îndemână,  el îşi rezervă de pe acum locul la ospăţul vocilor care merită ascultate. „Scările imaginaţiei” i-au fost prilejuite de mama sa, ea însăşi un exemplu de visare, de când o întâlneşti până când nu mai ajungi să te saturi.



             Intrăm aici în sfera energiilor pozitive, care trebuie să supravieţuiască fie şi numai pentru a ţine piept valurilor de nenorociri care se străduie să înghită lumea. Printr-o gândire vioaie şi un limbaj limpede, dar extrem de selectiv, serios în esenţa viziunilor sale, cel care îşi lasă amprenta proaspătă în imaculare, reuşeşte să incumbe sâmburele său de univers palpabil.
             Pornind de la mediul obşnuit, nuanţat în anumite circumstanţe, trecând prin fluxul evolutiv al transformărilor fireşti şi culminând cu un ştiinţifico-fantastic ingenios. La confluenţa aceasta, într-un registru în formare, determinat de experienţe devreme, sunt posibile alcătuiri cât de diverse.    
            Atrag atenţia construcţii extatice, unele demne de a fi continuate pentru suportă arhitecturi suplimentare. Ceea ce surprinde, este luarea în serios a jocului, convingerea că aceste altfel de respirări aflate într-o prelungire a realului, chiar există în realitate.
            Cu totul specială este „Schiţă pentru viitor”, unde se întâmplă câteva fenomene scăpate din manual, cum ar fi acela al omeniei – de când e omenia un fenomen, chiar aşa? – lucru de la o vreme uitat la masa tratativelor despre a mai avea viitor. Iar schiţa se află pe măsura sincerităţii, a inocenţei şi a gândului bun.
            Cum de altfel tânărul autor spune: „Când voi fi mare, dar deocamdată sunt copil”, pare un motiv de speranţă, de încredere că ziua de mâine nu ar fi chiar utopică, mai avem de tras o seamă de nebunii ale vremilor, dar măcar ştim că merită.
            Aşadar, baftă, copilule care culegi simplele grozăvii şi le plăsmuieşti sensuri în regulă, astfel încât incredibila normalitate să devină posibilă!