„Vara sentimentelor” – o vară de suflete frumoase

  • Tipărire


                  Un anotimp fecund, vara pătrunde spiritul creației literare, înfrumusețând cel mai mult sufletele oamenilor, îmbogățind spiritul cu cele mai frumoase sentimente, iar cel mai nobil se dovedește de fiecare dată a fi iubirea. Din ea ne naștem, în ea ființăm, iar ea ne acordă nemurirea. Ca o extensie a primăverii, vara ne dă înfloriri de zâmbet, senin în ochi și rodiri de suflet. O parte a roadelor înfloririi se află  într-o nouă antologie, „Vara sentimentelor”, apărută la Editura „eCreator”, din Baia Mare, în care omul care se jertfește pe altarul prieteniei, Romeo Ioan Roșiianu a dat formă și culoare creațiilor a 56 de autori de poezie și proză, oferind cu generozitate din preaplinul frumosului. Autori renumiți sau aflați la început de drum au primit provocarea soarelui torid al facerii și prefacerii în scris, deși totul stă sub semnul nefast al vremurilor tulburi în care ne aflăm. Provocarea capătă proporții hiperbolice în situația în care apăsați de talpa nenorocului, sufletul se strânge în carapacea lui și nu mai poate ieși...

Se pare că cei antologați aici au spart carapacea și s-au bucurat de fiecare fir de iarbă, de boabele de rouă sau de ploaia binefăcătoare și de amintirile dătătoare de putere, așa ca în „Scrisoare din domiciliul meu forțat”: „IUBITO, îți scriu cu disperarea celui care știe iubi cu trupul cu sufletul și cu mintea rămasă / îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi / trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc / că aud pașii tăi venind înspre mine / îmi place să cred că n-ai uitat mângâierile mele / pasiunea cu care făceam dragoste mă arde și-acum / e ca un foc ce mistuie ultimele vreascuri rămase” (Romeo Ioan Roșiianu) unde îndrăgostitul arde în focul dragostei ca o torță călăuzitoare din care lumea poate învăța veșnicia unei clipe („ca-n vagonul de dormit  / în care-am făcut dragoste c-o patimă surdă / ne-am temut nu să nu ne audă controlorul atunci / ci să nu ne oprească lumea în drum să învețe de la noi / o iubire de-o clipă” – Scrisoare despre-o singură viață și un sfârșit iminent). Sentimentului celui mai profund poeții i-au ridicat temple: „Pătrund în trupul tău ca într-un templu, / Mă rog smerit la sfintele-ți altare, / Icoanele-aurite le contemplu, / Le dau sărutul întru ascultare”, poetul Florin Dochia mărturisind că „Scriu poezie ca să recreez ruina lumii.” (Lecții de egoplastie). Dragostea este văzută ca un „Al cincilea anotimp”: „și ascultă cum dragostea / născocește un alt anotimp / fără să le ceară părerea // un anotimp / ca o rugăciune / între două bătăi de inimă / ca un suflet / trăgând de clopotul / sângelui / anunțând / poezia” (Ionuț Caragea). Iubirea și poezia se află într-un „Pas de deux”: „visul tău se revarsă în visul meu / în pas de deux dansăm noi doi / pas înainte, piruetă, înapoi” (Mihaela Marilena Chițac), deși timpul își pune pecetea pe gânduri ireversibil și iremediabil, într-un „Imaterial” (al Domniței Ganea): „Simt cum ancora / ce mă țintuia în lumea concretă / se sfarmă sub apăsarea gândurilor. / Simt cum nimic nu mai poate / să mă aducă înapoi dinlăuntrul meu...”. În plină „PLANdemia” când „Niciodată nu am crezut că voi scrie din realitatea imediată, / când i-realitatea imediată era atât de aproape de mine” (Virgil Diaconu), atunci în „Singurătate” când „singur într-o galerie cu figuri de ceară / sunt asaltat de cuvintele rotunjite / de griji, / se sfarmă liniștea, / se reconcepe glaciar lumea” (Cristian Ovidiu Dinică), poeții găsesc mereu curajul de a sfârși într-o contopire firească („Înmoi penița / în călimara sânilor tăi / nu îmi găsesc cuvintele / penița singură / își află drum / scriindu-mă / cu lapte.” - Daniel Luca, „Penița”), în „Noaptea iubirii” („În veșmântul tău albastru pari zeiță din Olimp / Fluturând năframa vieții printre stele în luciri, / Ca prin farmec îndoiala se ascunde-n anotimp, / Dar renaște peste lume cu speranța din iubiri” - Nicuță Ioan Lungu), fiind în stare chiar „cu inima boțită în palme / după ce am smuls-o” (Daniel Marian, „Albă ca zăpada”) să măsoare timpul în mod inedit, în sentimente, precum Cristian Gabriel Moraru în poemul „Timpul măsurat în sentimente” („Doar noi, poeții, / ni-l măsurăm în sentimente, / mai precis, în intensitatea lor.”). Vara iubirii e atât de prolifică în sentimente și atât de dorită la titlul de vară veșnică în anotimpul viselor noastre albastre („Vara tinereții e pe trecute... / Se aud doar ecourile iubirilor trăite... / Pasiuni dezlănțuite, patimi nestăvilite / Șoapte și lacrimi, amintiri...” – Doina Pană, „Vara tinereții”), o „Vară cu parfum de vechi / și cireșe la urechi // Fii o vară șugubeață / ne încântă, ne răsfață / și trezește-ne la viață!” (Mariana Tasente), încât dezlănțuie o furtună de gânduri materializată în „Confesiunile gânditorului interzis” prin care Nicolae Toma ne îndeamnă: „nu uita singura cale / iubește ce ți se oferă / trăiește în așa fel ca nicio zi să nu fie la fel / de parcă s-ar sfârși pământul”, căci „Între apele toate, lumini ziditoare / În carul de foc, pornită din azi e ziua de mâine!” (Cornelia Vaida, „Orizont închis”). Orizontul iubirii e vast și nemărginit. Atât creatorii de versuri cât și prozatorii cuprinși în această antologie au pășit către orizontul deschis al iubirii, în pofida vicisitudinilor cotidianului. Sufletul nu poate fi îngrădit, iubirea nu poate fi ucisă, nici vara oprită să nu mai coboare în noi. Cu aceste gânduri frumoase așternute minuțios pe hârtie să lăsăm soarele speranței să lumineze mereu ferestrele sufletelor noastre, astfel ca „Vara sentimentelor” și sentimentele senine să străbată distanțele, să suprime negrul norilor grei și să redea minunea dumnezeirii din oameni... Pășiți cu încredere spre o bogată  „Toamnă a sentimentelor”!